Ne hrănim cu propriile noastre vise. Visăm mai mult ca oricând. Recunoaştem din ce în ce mai rar că visul poate deveni realitate. Eşti doar tu cu visul tău. De multe ori împotriva tuturor. E frumos să visezi. Să îţi împlineşti un vis. Să iubeşti o dorinţă, un om şi un vis. Să te trezeşti dimineaţa şi să zâmbeşti pentru că visele tale se împlinesc. Să râzi din suflet. Să aştepţi ca pe o binecuvântare restul zilelor tale. Acum începi să dai şi să primeşti la fel de mult. Pentru că în lumea viselor totul e aproape perfect. Deja visez prea mult… Câteodată trebuie să lupţi pentru ceea ce vrei. Alteori însă trebuie să înveţi să accepţi o înfrângere. E greu să pierzi o bătălie fără a fi ieşit măcar la luptă. E greu să pierzi fără ca altcineva să fi câştigat. Şi e greu să renunţi. De azi visul meu are propriile-i aripi. Îl las să zboare. Îmi deschid ochii, îl privesc şi ştiu că trebuie să-l las să zboare şi să-mi eliberez astfel inima. Poate într-o zi visul meu va întâlni un alt vis şi-şi vor continua zborul împreună. Sau poate cândva se va reîntoarce la mine.

Am sperat o viaţă întreagă. Îmi închipuiam mereu că te voi întâlni cumva… nu conta unde. Speram să existe în lumea asta mare un loc unde privirile noastre să se întâlnească şi să se topească una în alta… să se atragă ca un magnet, de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Te-am ţinut adesea de mână, ca un strigăt de disperare şi singurătate. Paşii mă poartă spre locul unde mi-aş dori să fim un singur “eu”… să ne sărutăm tandru, nesfârşit de lung, ca o ultima suflare. Să fie dragoste pură ca pentru prima oară, să retrăim fiecare mângâiere, fiecare picătură de sudoare sărutată. Iubiţi şi obosiţi, fericiţi şi disperaţi, să adormim îmbrăţişaţi, o clipa cât o viaţă.

Deschid ochii, îmi dau seama că sunt doar vise frumoase. Mi-ar fi plăcut să exişti… mi-ar fi plăcut să fiu altfel. Închid uneori ochii… visez fluturi aducându-mi lumina, să pot privi soarele prin aripile lor. Simt frica îmbrăţişându-mi sufletul… încerc să presar petale pe rănile lui, prinzând amintirile în palme, suflând zâmbet.

Rătăcită în somn, am învăţat să îmi trăiesc visele. Soarele îmi zâmbeşte şi îi zâmbesc. Picuri de lumină cad încet din cerul negru, razele lui îmi mângâie sufletul secat de lacrimi. Simt cum fericirea îşi face loc în sufletul meu… uneori prin sărut, o caldă atingere şi-o singură privire.

Privesc prin file de trecut. Multe s-au rupt, multe s-au şters, dar viaţa merge înainte, cartea mea rescrie orice moment, indiferent de timp. Uneori simţim în suflet cum dorul ne apasă… ne gândim adeseori la clipe şi persoane ce ne-au acordat cândva minute, ore, zile, chiar şi ani din viaţa lor. Noi căutăm mereu un scut şi un moment pentru a privi mereu în cartea din trecut. Acum zâmbim şi ne gândim că totul a trecut… am rămas doar cu amintirile… pagini ce se vor rupe din această carte. Ea însă rămâne şi e mereu răsfoită de sufletul care nu uită… o carte ce o deschidem şi o ascundem în sufletul nostru, căci amintirile nu mor, rămân mereu în gânduri ce hrănesc nopţile din prezent şi viitor.

Aş vrea să îmi curăţ sufletul, să curăţ de praful greu al uitării amintiri cu iz de frunză uscată. Sufletul mi-e ca o scoică pe care calci din greşeală, se sfărâmă în mii de cioburi, nu se mai pot lipi şi chiar dacă aş face-o, nu ar mai fi ca la început, un întreg.

Încerc să mă regăsesc pe mine, să fiu ce am fost cândva… când mă simţeam fericită. S-ar schimba oare ceva? Pe mine, oamenii din jurul meu… ar muri minciuna sau prefăcătoria? Suntem bieţi actori… viaţa ne e principalul rol în teatrul pe care îl slujim cu toţii. În batista vieţii ne lăsam lacrimile şi visele neîmplinite, când rămân doar patimile şi durerea clipelor trăite. Când mi se pare că viaţa mea nu mai are nicio valoare, îmi amintesc că ea valorează enorm pentru alte persoane. Când mi se pare că nu mai am pentru ce trăi, îmi aduc aminte că unele fiinţe mai au nevoie de căldura sufletului meu. Deseori fericirea se naşte din amăgirea simţurilor şi a minţii.