Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt dimineţi… se desprind din boabele de rouă, cresc odată cu razele de soare şi imaginează universuri… îşi deschid porţile sufletului scriind mirări şi povestind amintiri.

Oamenii sunt amiezi… stau în cumpănă pe drumul vieţii, între a fi buni sau răi, importanţi sau simpli, fericiţi sau singuri.

Oamenii sunt înserări… privesc pământul la sfârşitul zilei, mulţumesc pentru destin, sărută copiii şi părinţii şi adorm unul lângă altul, încălzind cu sufletele partea cealaltă a lumii.

Oamenii sunt nopţi, visează răsărituri, deschid porţile iubirii şi se retrag tăcuţi în boabele de rouă.

Aş vrea ca măcar pentru o zi să mă pot desprinde de această lume, să pot asculta şoaptele inimii, să simt că norii s-au risipit, acei nori ce acum plutesc deasupra sufletului meu, ce mă sufocă şi mă cufundă cu fiecare secundă într-un ocean de melancolie. Aş vrea ca măcar o oră să pot să trăiesc ceea ce numesc viaţă. Aş vrea ca măcar pentru o secundă sa însemn o viaţă întreagă pentru cineva. Aş vrea să învăţ să vorbesc prin şoaptele inimii, să simt picătura dimineţii alunecându-mi pe obraz şi să zâmbesc de dragul celui de lângă mine. Aş vrea să pot picta cu stele ceea ce simt şi să înşir pe portativ note de smarald. Aş vrea să adun din întuneric floarea vieţii şi să suflu petalele ei în toate sufletele triste de pe pământ.

Ne temem de tot şi de toate. Ne temem de ploaie, de vânt, de vorbe, de gând. Ne sperie visul, ş-apoi îl visăm. Ne temem de lacrimi, ş-apoi le vărsăm. Ne sperie vorba, ş-apoi o rostim. Fugim de iubire, ş-apoi o dorim. Ne temem de “teamă”, dar n-o ocolim, ne sperie viaţa… dar noi o trăim.