Picatura de ploaie...

Am făcut un pas înspre viaţă. Înca un pas… timid, privind curioasă spre ziua de mâine. Am zărit o rază de soare care încerca să-mi lumineze calea şi am zâmbit. Părea mai precaută decât mine pentru că ştia că, de dincolo de nori, lumea se vede cu totul altfel. M-am gândit atunci să o încurajez şi am dat deoparte tristeţea zilei de azi. Doar pentru un singur pas înspre mâine. Am surâs şi eu, şi raza de soare. Pentru o clipă, lumea mi-a apărut învăluită în iubire.

De fiecare dată când doresc să schimb lucrurile rele în lucruri bune, cea mai bună alegere este cea din mine însămi. De fiecare dată când mă simt pierdută, mă gândesc la copaci, la felul lor de a creşte. Trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea să oferi umbră şi adăpost, numai aşa, în anotimpul potrivit, vei putea să te acoperi de flori şi iubire.

Când în faţa mea se deschid multe drumuri, mă aşez şi aştept. Respir cu profunzimea plină de încredere cu care am respirat în ziua în care m-am născut, şi aştept. Stau nemişcată, în linişte, şi îmi ascult inima. Apoi, când aceasta îmi vorbeşte, voi urma drumul ales de ea.

M-am născut într-un loc pe care nu l-am ales eu, însă am o şansă să trăiesc aşa cum am visat. Mă agăţ de fiecare clipă de fericire, dorind să o multiplic. Timpul mi-a fost prieten şi duşman în acelaşi timp, lăsându-mă pe mine să aleg în locul lui, dar mereu am ales ce a vrut el.

Visez cu ochii deschişi sau cu ei închişi, cred în visele mele, deşi mă hrănesc cu idealuri. Trăiesc din lucruri simple şi mărunte, dar ştiu că totul se acumulează. Aş vrea sa fiu o picătură de ploaie; să mor încet, încet, să mă evapor şi totuşi să trăiesc… în căderea mea, să-mi sfârşesc viaţa hrănind un fir de iarbă. Iubirea se află aproape şi totuşi nu ajung la ea, căci sunt un fir de iarbă ce se îndreaptă spre cer… uitând de idealuri. Dacă voi cădea în nisipul fierbinte, poate voi dispărea în neant, sper totuşi în căderea mea să mă lovesc de obrazul unei fiinţe dragi, să-l mângâi şi să-l fac fericit.

E vremea iubirilor din ploi… când ne uităm adesea tăcerile în noi… ne desfătăm din şoaptele ce curg şuvoi… pe buze ce încă nu s-au cunoscut. S-au scurs şi-au secat şi iarăşi s-au prelins, milioane de tresăriri pe fruntea inimii mele-nrourate de focul viu al iubirii. Între zâmbetul cerului şi surâsul pământului, am rămas agăţată ofrandă, doar eu, numai eu, atât. Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca un om să o poată purta, iar suferinţă universului e mult prea mare pentru o singură inimă.

Ceea ce este nou este trecător, ceea ce este vechi este uitat, ceea ce este perfect este dat pradă îndoielii. A fost odată ca niciodată… aşa vom spune despre frunzele ruginii purtate de vântul blând al toamnei, zăpada care va îngenunchea crengile copacilor, florile de cireş care vor umple zilele verzi de martie, nopţile de vară, răcorite de ploi repezi şi de vise. Vom aştepta ca toate acestea să devină poveşti? Va veni odată vremea când în urmă vom privi… am vrea să reînviem totul, dar trecutul se ascunde… nu mai vine niciodată… doar amintirea că “a fost odată”. Cred că nu găsim sens vieţii pentru că trăim prea intens, căutăm prea intens. Pietrele, pomii îl au pentru că nu pun atâtea întrebări.

Cine sunt

Nu sunt ceea ce par a fi, nu sunt nici ce aș fi vrut să fiu… dar fiindcă m-am născut fără să știu, sau prea curând sau poate prea târziu, m-am resemnat și n-am rămas decât… ceea ce sunt.

Sunt un fluture, așezat să se odihnească pe o frunză de tăcere. Sunt o stea luminând tainic sufletele oamenilor în nopțile senine. Sunt o lacrimă de cristal, vibrând de iubire la orice atingere. Sunt un moment de liniște, care se contopește cu infinitul. Sunt un cuvânt, care stă pe buzele tuturor, abia așteptând să fie rostit. Sunt o oglindă în care, de vei știi să privești, poți vedea totul. Sunt o picătură de ploaie, într-o furtună de iubire. Sunt un fulg de păpădie, care tremură la atingerea ta. Sunt o voce stinsă, care te învăluie cu șoaptele ei când dormi. Sunt o flacără care se ascunde în ochii tăi atunci când zâmbești. Sunt un sărut care se topește de căldura ta, sunt un strop de apă, care se scaldă în imensitatea ființei tale. Sunt… aici și acum… doar pentru tine.

Suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce simţim… suntem ieri şi vrem un azi, suntem viaţă pentru ani, suntem tot ce căutăm… suntem vis şi vrem dorinţe, suntem valuri şi speranţe… suntem praf şi nu uităm, suntem drepţi, dar nu iertăm. Trecători prin această viaţă, purtăm pe umeri un alt viitor. Facem compromisuri, cântărim… alegem. Suntem suma deciziilor noastre şi ne purtăm sentimentele în priviri.

Cine sunt eu? Un minuscul fir de nisip pierdut în nemărginire, un suflet printre atâtea milioane de suflete. Ce am fost cândva, astăzi nu mai sunt, dar ce sunt azi îmi pare rău că nu am fost mereu. Nu sunt nici apă, nici foc, nici vânt, dar m-am resemnat… am primit de la viață tot ceea ce am visat și nu am rămas decăt ceea ce sunt… un suflet pe acest pământ. Eu sunt un zâmbet inundat de lacrimi, o îngânare de strigăte, de șoapte.

Exist în clipa strivită de paşii mei. Exist în lacrima uscată de nefericire. Exist în clipa uitată în mine. Exist în sufletul strivit şi fără speranţă. Exist în inima-mi ce-şi doreşte încă apusuri de soare. Exist ca să pot să strălucesc cu cerul în ochii mei. Exist ca să mai am încă clipe multe de fericire. Exist ca să iubesc încă, măcar odată. Exist ca să vreau încă să mai fiu eu.

M-am născut lacrimă… aducând liniște și bucurie părinților mei. M-am născut iarnă și am devenit brad… atingând înalturile cu verdele sufletului meu. Crescând, am devenit fluviu și curg în amonte… cine știe cât timp… visul meu este să dăruiesc iubire și aripi de suflet. M-am născut lacrimă… și voi muri floare de colț.

Sensul Vietii...

Nu am fost niciodată o luptătoare. Am considerat că viaţa e destul de bună cu mine şi ceea ce am obţinut e ceea ce mi-am dorit… dar poate niciodată nu am ştiut cu adevărat ce-mi doresc. Mi-am dorit iubire, iubirea aceea pe care o căutăm cu toţii conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit şi totuşi am simţit că am alergat mereu după ea. Sunt oameni ca mine care trăiesc fiecare clipă, storcând-o până la ultima picătură de semnificaţii. Oare care este sensul vieţii? Poate iubirea, dar atunci când suferi din iubire, unde mai găseşti sensul? În care direcţie să apuci? Ce înseamnă drumul bun? Ce facem atunci când simţim că totul se năruie în jur şi când descoperim că tot ceea ce am crezut cu ardoare e un înţeles mult prea greu de descifrat? Luptăm… dar eu nu am fost niciodată o luptătoare. De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor, să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebările vieţii. Şi ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care aşteptăm mereu răspunsuri? Un alt răspuns mai limpede decât toate la un loc sau o altă întrebare.

Ce e iubirea? La ce bun suferinţa şi aşteptarea când oboseşti pe drum de atâta căutare şi sfârşeşti în dezamăgire? Uneori simţi că nimic nu mai are sens, iar totul se prăbuşeşte în jurul tău. Rămâi singur, printre ruine. Nu pleca privirea şi nu plânge. Aruncă timpul în ureche şi ascultă-i tăcerea… ticăitul lui este răspunsul la toate întrebările.

Am furat o bucată de timp şi am ascuns-o în stele. Talpa mea a păşit prea uşor, nimeni astăzi nu ştie că am trecut pe acolo într-o clipă târzie.

Există momente când ai dori să poţi să dăruieşti tot ce e mai frumos în viaţă pentru cineva drag… visăm şi dorim ca într-o bună zi acel vis să poată deveni realitate, doar speranţa ne-a mai rămas. Deşi depărtările sunt certitudini, iubirile le topesc în apropiere de suflet. Fiecare poartă în suflet fericirea lui. Suntem atât de fericiţi pe cât ne îngăduim să fim. Nu există limită, doar noi ne-o fixăm singuri. Am putea fi fericiţi cu adevărat şi chiar am merita acest lucru, dacă nu am fugi din faţa vieţii. Uneori, a întinde mâna pentru a primi este mai greu decât a o întinde pentru a dărui. Atunci, când renunţând la propria fericire, ne vom mulţumi să-i ştim fericiţi pe cei ce ne înconjoară, înseamnă, poate, că am început noi înşine să fim fericiţi. Fericirea e doar un episod trecător în marea dramă a durerii. Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide, dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.

Când eram copii, priveam cu uimire scurgerea timpului în răsărituri şi apusuri, soarele sau stelele… aveam puterea de a le vedea. Am crescut… am devenit mai înalţi şi am văzut mult mai departe, mai adânc… am învăţat să simţim, să trăim, să visăm, să gândim. Ne-am trezit maturi, încărcaţi de vise. Cu excepţia oamenilor care contează pentru noi, totul a rămas la fel, doar că nouă ne-a trecut uimirea şi visarea… ne lăsăm prea des copleşiţi de realitate. Nu mai avem puterea să credem în vise până la capăt, să luptăm pentru ele. Ne redefinim fericirea mai simplu pentru a ne minţi că mai putem ajunge la ea sau ne recunoaştem învinşi. Într-un colţ îndepărtat al sufletului meu încă mai sper să pot atinge marginea curcubeului şi să-l pot urma până la ultima răscruce…