Ceahlau - Raiul meu pe Pamant

Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru.
Dintre toate lucrurile pe care le porţi cu tine, expresia feţei este cea mai importantă.
Niciodata nu putem judeca viata celorlalti, pentru ca fiecare isi cunoaste propria durere si renuntare. Una este sa crezi ca esti pe drumul cel bun si alta e sa crezi ca drumul tau e unic.

Ceahlau, 21 Martie 2009. Dupa 1 an de zile, in sfarsit l-am gasit inconjurat de soare. Zapada e imensa, niciodata nu am prins asa de multa pe Ceahlau.
Am urcat din Durau - Cabana Fantanele - aproape de Cabana Meteo, am renuntat sa mai mergem pana la Schit sau pana la Cabana Dochia deoarece zapada depasea 1,30 metri si era foarte greu de mers, plus ca era in jur de ora 15 pm cand eram pe la Cabana Meteo si trebuia sa ajungem si inapoi in Durau.
M-am bucurat mult ca am urcat si ca "m-a lasat sa-l vad". Ceahlaul a fost rau cu mine, anu trecut, de fiecare data cand am urcat, ceata, ploaie, viscol, etc, nu l-am putut admira.....
Am urcat si pe alti munti, dar Ceahlaul, fie iarna, fie vara, el ramane prima mea dragoste.
Are ceva deosebit, iar felul cum ma simt cand urc si zambetul ce-l am cand il privesc, e ceva de nedescris, de aceea Il Iubesc!!!

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt dimineţi… se desprind din boabele de rouă, cresc odată cu razele de soare şi imaginează universuri… îşi deschid porţile sufletului scriind mirări şi povestind amintiri.

Oamenii sunt amiezi… stau în cumpănă pe drumul vieţii, între a fi buni sau răi, importanţi sau simpli, fericiţi sau singuri.

Oamenii sunt înserări… privesc pământul la sfârşitul zilei, mulţumesc pentru destin, sărută copiii şi părinţii şi adorm unul lângă altul, încălzind cu sufletele partea cealaltă a lumii.

Oamenii sunt nopţi, visează răsărituri, deschid porţile iubirii şi se retrag tăcuţi în boabele de rouă.

Aş vrea ca măcar pentru o zi să mă pot desprinde de această lume, să pot asculta şoaptele inimii, să simt că norii s-au risipit, acei nori ce acum plutesc deasupra sufletului meu, ce mă sufocă şi mă cufundă cu fiecare secundă într-un ocean de melancolie. Aş vrea ca măcar o oră să pot să trăiesc ceea ce numesc viaţă. Aş vrea ca măcar pentru o secundă sa însemn o viaţă întreagă pentru cineva. Aş vrea să învăţ să vorbesc prin şoaptele inimii, să simt picătura dimineţii alunecându-mi pe obraz şi să zâmbesc de dragul celui de lângă mine. Aş vrea să pot picta cu stele ceea ce simt şi să înşir pe portativ note de smarald. Aş vrea să adun din întuneric floarea vieţii şi să suflu petalele ei în toate sufletele triste de pe pământ.

Ne temem de tot şi de toate. Ne temem de ploaie, de vânt, de vorbe, de gând. Ne sperie visul, ş-apoi îl visăm. Ne temem de lacrimi, ş-apoi le vărsăm. Ne sperie vorba, ş-apoi o rostim. Fugim de iubire, ş-apoi o dorim. Ne temem de “teamă”, dar n-o ocolim, ne sperie viaţa… dar noi o trăim.

In venele mele.....si sangele viseaza

Stai langa mine si priveste-ma

Dormi langa mine si viseaza-ma.

N-are rost sa-ti amintesti ce-a fost

Fiindca tot ce-a fost a trecut.

Canta cu mine si asculta-ma

Plangi pentru mine si salveaza-ma.

Nu e greu sa crezi ca tu esti eu

Si dorinta mea e a ta.

Stinge lumina si aprinde-ma,

Rupe din tine, intregeste-ma,

Iarta-mi visarea sï trezeste-ma.