Te recunosc - îmi laşi la uşă în fiecare zi o primăvară...
carter burwell - bella's lullaby
Asculta mai multe audio Muzica »
Sunt suflete de oameni dincolo de ecranul acesta rece al monitorului. Unii ne iubesc, alţii nu, cei mai mulţi habar n-au că existăm. Nici n-ar avea ce să afle. Suntem suflete, ca şi ei - trăitori în cuvinte, în imagini. Uneori, dincolo de toate aceste zumzete de mirare, răsună acordurile viorii, ale pianului. Un alt om, la un capat de lume, ne umple ochii de lacrimi, inimile de încantare... E un mister acesta şi arde în noi, în fiecare...
Eu nu te-am iubit – am visat şi am râs împreună, ne-am luat la întrecere cu zborul păsărilor precum nebunii, am alungat şi am desenat norii şi stelele, am urcat scări spre eternitate, de la ţărmul mărilor am privit lumea ca o pânză ce se unduieşte fără linişte, am fost şi te-am ştiut alături, m-am îmbătat de tine şi ţi-am fost vin, ne-am certat şi am plâns, ne-am iertat, am iertat şi am murit uneori precum doi eroi de poveşti cerşetori şi îngeri.
Fiecare suflet are poezia lui, nedumeririle lui, mirările lui, filosofia lui despre tot ce-l înconjoară. Îşi trăieşte miracolul în spaţiul în formă de inimă făurit de întâmplare sau de un creator. Când nu se mai încape pe sine de mirări, de lacrimi, de speranţe, scrie, pictează, dăltuieşte piatra dură, cântă... Suntem oameni şi poate mai mult de atât – visele noastre visându-ne nemuritori.
N-am să-ţi cer şi n-am să-ţi dau nimic în plus peste ce avem acum. Raţiunea priveşte şi spune ceva despre o carte care nu se poate închide – de o parte, anii împreună, de cealaltă un timp în care eu sau tu aşteptăm să se poată să fi fost un pic altfel, deşi ne complăcem trăind fiecare mai departe felul său de singurătate.
Am crezut că se poate uita… că poţi merge înainte când sufletul sângerează căutând celălaltul… că poţi trimite undeva mult înainte şi înapoi toate clipele de fericire şi durere ce-au fost viaţa ta şi a omului cu care ai trăit şi cu care ai urcat, ai coborât, ai zburat, te-ai târât, ai stat la rânduri ce păreau fără sfârşit sau prea târziu la ghişeele sorţii…, cât ai aşteptat când totul a părut să fi dispărut după un zid prea gros şi nicio vorbă măcar n-a ştiut afla drumul spre tine din sufletul care-ai fost, care-a fost...
Gândurile – dacă ni le-ar desface cineva, ar fi crucit să vadă câte vise aşteaptă la rând, câte fiinţe sălăşluiesc în ele şi ne şoptesc, în clipe de linişte sau de restrişte, numele încurajării.
Iubesc o singură tăcere dincolo de raţiune, acel suflet ce arde în mine şi nu e al meu, dar ştiu că e.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu