truly, madly, deeply...

• Trecutul nu este o arhivă, o magazie, unde scuturând praful, găseşti şi azi şi mâine şi poimâine aceleaşi lucruri, mai uzate, mai şterse, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă
  


• Ce ne mai solidarizeaza azi? Exista vreun ideal care sa ne lege pe toti, sa ne faca sa privim in aceeasi directie, chiar daca nu ne iubim unii pe altii? Mai exista vreo valoare pe care s-o respectam? Mai exista ceva neatins de ura, de disolutie, ceva care sa nu te faca sa te simti insuportabil de singur?
  


• Pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.
  


• M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.
  


• Am avut timp sa fiu egoista si superficiala, am avut timp sa fac din regrete o boala incurabila. Am avut timp sa descopar ca lumea in care ma aflu nu e lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc, fara sa fiu sigura ca exista vreuna cu care as fi fost compatibila.
  


• Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
  


• Uneori, nu ştim să preţuim ce ni se întâmplă firesc. Închipuie-ţi că eşti blestemat să ardă tot ce atingi. Să ardă apa pe care o duci la buze, să ardă iarba pe care te culci. Abia atunci ai afla cu adevărat ce este singurătatea.
  


• Am avut un vis straniu. Mă aflam dinantea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimita, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia să caut alt răspuns în privinţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.
  


• Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...
  


• Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.
  


• Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trista şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.
  


• Invatati sa lasati pe chipul vostru sa infloreasca un zambet. Este darul pe care-l oferiti aproapelui, este darul pe care-l oferiti intregului Univers!

Paradoxul zilelor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem: cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate. Bem prea mult, fumam prea mult, Cheltuim prea nesabuit, Râdem prea putin, Conducem prea repede, Ne enervam prea tare, Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des. Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata, Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre. Scriem mai mult, dar învatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, Case mai frumoase, dar camine destramate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare, de la bucurie, la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi aceste randuri. Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate. Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine. Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic. Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine. ai. timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.