Scrisoare catre Tata...

Nu ti-am scris niciodata si ma simt putin stangace. Astazi, 6 Mai, o zi importanta....deoarece ea incepea, acu ceva timp, cu o imbratisare si cu " La Multi Ani, Tata!". Tin minte ca in fiecare an de ziua ta, era o zi atat de frumoasa, insorita, vesela de parca ar fi fost Floriile sau Prima zi de Paste.
Din pacate, chiar daca ziua e insorita, calda....nu e o vesela zi. Eu si mama ne amintim de tine la timpul trecut si sincer iti spun, nu-mi place. Nu-mi place sa le vorbesc altora de tatal meu la timpul trecut, sa le spun:"azi ar fi fost ziua lui, azi ar fi implinit 48 de ani". Nu-mi place, in loc sa-ti spun "La Multi Ani", trebuie sa ma duc sa-ti aprind o lumanare acolo unde te odihnesti.

Pentru mine, si stiu ca au trecut ani de cand nu mai esti, dar pentru mine tu inca esti prezent, prezent in casa in care m-ai crescut tu si mama, prezent in fiecare zi in bucatarie, fumand o tigara si uitandu-te la Tv, prezent in camera in care dormi...si totusi, uneori, e atat de pustie si rece acea camera....se simte lista ta.

Uneori stau si imi imaginez ca vorbesc cu tine...si iti spun ce am pe suflet, si blestem ziua in care ne-ai parasit...si plang...si imi cer iertare pentru ceea ce am spus.

Am impresia cateodata ca aud cum vii spre camera mea...si deschizi usa...si imi spui:"Andrusca, am si eu o rugaminte la tine".

Imi aduc aminte cu placere si lacrimi in ochi de clipele petrecute numai cu tine, cand mama pleca la tara si ramaneam numai noi 2 acasa, era raiul pe pamant. Cand inca lucrai si m-ai luat la depozit...si imi aratai toate natiile de armament, imi placea cum imi explicai...la ce se foloseste...si cand...si de ce.
Aveam cred ca pana in 6 ani cand, tot cu tine eram, mi-am prins piciorul la roata din spate a bicicletei :)) avem sosetele rosii...si nu se observa rana si sangele ce curgea....oricum stiu ca mama a facut un taraboi mare atunci.

Hm....cand am ajuns la liceu...pff...ce vremuri, aveam un obiect ce-l uram, LOGICA. Si imi tot dadeai si tu probleme de logica...eram atat de nervoasa :)).

:)) Richy cand latra la piciorul tau, ca-l aveai in ghips...Tu si mama cand il faceati sa cante, Pavaroti ii spuneai ;)).

Am admirat mult ambitia ta, chiar daca nu mai erai ca ceilalti...de gatiti nu te-ai lasat... mh, ce buni mai erau acei frigarui ce-i gaseam acasa cand ajungeam de la scoala.

Ma simt mandra ca seman cu tine, avem aceasi privire rece si serioasa cateodata, vai si amar pentru cei ce ne supara. Ochii tai verzi, ce frumosi erau....desi incercai tu sa pari dur si serios...crede-ma ca nu-ti prea iesea...te dadeau de gol ochii...ochii in care vedeam ca eu si mama suntem tot ce ai tu mai bun pe lume.

Mi-e foarte dor de tine....si tot nu-mi vine sa cred ca tu, tatal meu, prietenul meu cel mai bun....nu mai e. A fost o perioada cand aveam impresia ca esti plecat undeva si o sa vii acasa in curand, aveam aceea senzatie de nerabdare...ca si cum...hai odata acasa.

M-ai invatat o groaza de lucruri, sa lipesc cu pistolu de lipit, sa schimb prize....si multe altele si iti multumesc pentru asta.

Cand a venit mama sa-mi spuna ca nu mai respiri, nu am crezut-o, am crezut ca rade de mine. Dupa ce te-au imbracat, m-am dus in camera in care erai...am pus capu pe pieptul tau sa aud inima cum bate, asa cum imi placea sa o aud mereu cand stateam amandoi si ne uitam la filme. Nu se mai auzeam nimic. Azi cand stau si ascult inima cuiva cum bate mereu ma gandesc la tine.
Tu si mama sunteti viata mea, cand te-ai dus, ne-ai luat o jumatate de viata de la amandoua. Tii minte cat de mult ma certam cu mama, acuma m-as lega si cu lanturi de ea....numai sa stiu ca va fi mereu langa mine.

Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine, imi cer iertare de am gresit fata de tine. Iti multumesc pentru discutiile pe care le avem atunci cand dorm si cand te visez. Iti multumesc ca esti tatal meu.

Mi-aduc aminte acum de parca ar fi fost ca ieri
Si primii pasi in viata atunci cand plangi cand ceri
Cu chipul lui sever si tonul vocii bland.
Stiam sa trag la tinta si stiam sa patinez
Stiam sa mesteresc si stiam sa desenez
Mergeam pe bicicleta privind 'naintea mea
In spate era tata care tinea de sea.
"Nu te juca cu aia, vezi ca nu-i bine asa"
"Ai grija cand treci strada sa te uiti in stanga ta"
"Cand mergem la padure am sa-ti fac, daca inveti, un arc cu sageti"

Mama, atat de mult mi-e de dor de tata
De parca n-as sti cand mi-e dor, ca totu-i trecator

As vrea si acuma tata sa ascult vorba ta
As vrea si acuma tata sa mai spui cate ceva
As vrea si acuma tata cand gresesc sa ma certi si apoi sa ma ierti.

Picatura de ploaie...

Am făcut un pas înspre viaţă. Înca un pas… timid, privind curioasă spre ziua de mâine. Am zărit o rază de soare care încerca să-mi lumineze calea şi am zâmbit. Părea mai precaută decât mine pentru că ştia că, de dincolo de nori, lumea se vede cu totul altfel. M-am gândit atunci să o încurajez şi am dat deoparte tristeţea zilei de azi. Doar pentru un singur pas înspre mâine. Am surâs şi eu, şi raza de soare. Pentru o clipă, lumea mi-a apărut învăluită în iubire.

De fiecare dată când doresc să schimb lucrurile rele în lucruri bune, cea mai bună alegere este cea din mine însămi. De fiecare dată când mă simt pierdută, mă gândesc la copaci, la felul lor de a creşte. Trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea să oferi umbră şi adăpost, numai aşa, în anotimpul potrivit, vei putea să te acoperi de flori şi iubire.

Când în faţa mea se deschid multe drumuri, mă aşez şi aştept. Respir cu profunzimea plină de încredere cu care am respirat în ziua în care m-am născut, şi aştept. Stau nemişcată, în linişte, şi îmi ascult inima. Apoi, când aceasta îmi vorbeşte, voi urma drumul ales de ea.

M-am născut într-un loc pe care nu l-am ales eu, însă am o şansă să trăiesc aşa cum am visat. Mă agăţ de fiecare clipă de fericire, dorind să o multiplic. Timpul mi-a fost prieten şi duşman în acelaşi timp, lăsându-mă pe mine să aleg în locul lui, dar mereu am ales ce a vrut el.

Visez cu ochii deschişi sau cu ei închişi, cred în visele mele, deşi mă hrănesc cu idealuri. Trăiesc din lucruri simple şi mărunte, dar ştiu că totul se acumulează. Aş vrea sa fiu o picătură de ploaie; să mor încet, încet, să mă evapor şi totuşi să trăiesc… în căderea mea, să-mi sfârşesc viaţa hrănind un fir de iarbă. Iubirea se află aproape şi totuşi nu ajung la ea, căci sunt un fir de iarbă ce se îndreaptă spre cer… uitând de idealuri. Dacă voi cădea în nisipul fierbinte, poate voi dispărea în neant, sper totuşi în căderea mea să mă lovesc de obrazul unei fiinţe dragi, să-l mângâi şi să-l fac fericit.

E vremea iubirilor din ploi… când ne uităm adesea tăcerile în noi… ne desfătăm din şoaptele ce curg şuvoi… pe buze ce încă nu s-au cunoscut. S-au scurs şi-au secat şi iarăşi s-au prelins, milioane de tresăriri pe fruntea inimii mele-nrourate de focul viu al iubirii. Între zâmbetul cerului şi surâsul pământului, am rămas agăţată ofrandă, doar eu, numai eu, atât. Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca un om să o poată purta, iar suferinţă universului e mult prea mare pentru o singură inimă.

Ceea ce este nou este trecător, ceea ce este vechi este uitat, ceea ce este perfect este dat pradă îndoielii. A fost odată ca niciodată… aşa vom spune despre frunzele ruginii purtate de vântul blând al toamnei, zăpada care va îngenunchea crengile copacilor, florile de cireş care vor umple zilele verzi de martie, nopţile de vară, răcorite de ploi repezi şi de vise. Vom aştepta ca toate acestea să devină poveşti? Va veni odată vremea când în urmă vom privi… am vrea să reînviem totul, dar trecutul se ascunde… nu mai vine niciodată… doar amintirea că “a fost odată”. Cred că nu găsim sens vieţii pentru că trăim prea intens, căutăm prea intens. Pietrele, pomii îl au pentru că nu pun atâtea întrebări.

Cine sunt

Nu sunt ceea ce par a fi, nu sunt nici ce aș fi vrut să fiu… dar fiindcă m-am născut fără să știu, sau prea curând sau poate prea târziu, m-am resemnat și n-am rămas decât… ceea ce sunt.

Sunt un fluture, așezat să se odihnească pe o frunză de tăcere. Sunt o stea luminând tainic sufletele oamenilor în nopțile senine. Sunt o lacrimă de cristal, vibrând de iubire la orice atingere. Sunt un moment de liniște, care se contopește cu infinitul. Sunt un cuvânt, care stă pe buzele tuturor, abia așteptând să fie rostit. Sunt o oglindă în care, de vei știi să privești, poți vedea totul. Sunt o picătură de ploaie, într-o furtună de iubire. Sunt un fulg de păpădie, care tremură la atingerea ta. Sunt o voce stinsă, care te învăluie cu șoaptele ei când dormi. Sunt o flacără care se ascunde în ochii tăi atunci când zâmbești. Sunt un sărut care se topește de căldura ta, sunt un strop de apă, care se scaldă în imensitatea ființei tale. Sunt… aici și acum… doar pentru tine.

Suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce simţim… suntem ieri şi vrem un azi, suntem viaţă pentru ani, suntem tot ce căutăm… suntem vis şi vrem dorinţe, suntem valuri şi speranţe… suntem praf şi nu uităm, suntem drepţi, dar nu iertăm. Trecători prin această viaţă, purtăm pe umeri un alt viitor. Facem compromisuri, cântărim… alegem. Suntem suma deciziilor noastre şi ne purtăm sentimentele în priviri.

Cine sunt eu? Un minuscul fir de nisip pierdut în nemărginire, un suflet printre atâtea milioane de suflete. Ce am fost cândva, astăzi nu mai sunt, dar ce sunt azi îmi pare rău că nu am fost mereu. Nu sunt nici apă, nici foc, nici vânt, dar m-am resemnat… am primit de la viață tot ceea ce am visat și nu am rămas decăt ceea ce sunt… un suflet pe acest pământ. Eu sunt un zâmbet inundat de lacrimi, o îngânare de strigăte, de șoapte.

Exist în clipa strivită de paşii mei. Exist în lacrima uscată de nefericire. Exist în clipa uitată în mine. Exist în sufletul strivit şi fără speranţă. Exist în inima-mi ce-şi doreşte încă apusuri de soare. Exist ca să pot să strălucesc cu cerul în ochii mei. Exist ca să mai am încă clipe multe de fericire. Exist ca să iubesc încă, măcar odată. Exist ca să vreau încă să mai fiu eu.

M-am născut lacrimă… aducând liniște și bucurie părinților mei. M-am născut iarnă și am devenit brad… atingând înalturile cu verdele sufletului meu. Crescând, am devenit fluviu și curg în amonte… cine știe cât timp… visul meu este să dăruiesc iubire și aripi de suflet. M-am născut lacrimă… și voi muri floare de colț.

Sensul Vietii...

Nu am fost niciodată o luptătoare. Am considerat că viaţa e destul de bună cu mine şi ceea ce am obţinut e ceea ce mi-am dorit… dar poate niciodată nu am ştiut cu adevărat ce-mi doresc. Mi-am dorit iubire, iubirea aceea pe care o căutăm cu toţii conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit şi totuşi am simţit că am alergat mereu după ea. Sunt oameni ca mine care trăiesc fiecare clipă, storcând-o până la ultima picătură de semnificaţii. Oare care este sensul vieţii? Poate iubirea, dar atunci când suferi din iubire, unde mai găseşti sensul? În care direcţie să apuci? Ce înseamnă drumul bun? Ce facem atunci când simţim că totul se năruie în jur şi când descoperim că tot ceea ce am crezut cu ardoare e un înţeles mult prea greu de descifrat? Luptăm… dar eu nu am fost niciodată o luptătoare. De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor, să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebările vieţii. Şi ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care aşteptăm mereu răspunsuri? Un alt răspuns mai limpede decât toate la un loc sau o altă întrebare.

Ce e iubirea? La ce bun suferinţa şi aşteptarea când oboseşti pe drum de atâta căutare şi sfârşeşti în dezamăgire? Uneori simţi că nimic nu mai are sens, iar totul se prăbuşeşte în jurul tău. Rămâi singur, printre ruine. Nu pleca privirea şi nu plânge. Aruncă timpul în ureche şi ascultă-i tăcerea… ticăitul lui este răspunsul la toate întrebările.

Am furat o bucată de timp şi am ascuns-o în stele. Talpa mea a păşit prea uşor, nimeni astăzi nu ştie că am trecut pe acolo într-o clipă târzie.

Există momente când ai dori să poţi să dăruieşti tot ce e mai frumos în viaţă pentru cineva drag… visăm şi dorim ca într-o bună zi acel vis să poată deveni realitate, doar speranţa ne-a mai rămas. Deşi depărtările sunt certitudini, iubirile le topesc în apropiere de suflet. Fiecare poartă în suflet fericirea lui. Suntem atât de fericiţi pe cât ne îngăduim să fim. Nu există limită, doar noi ne-o fixăm singuri. Am putea fi fericiţi cu adevărat şi chiar am merita acest lucru, dacă nu am fugi din faţa vieţii. Uneori, a întinde mâna pentru a primi este mai greu decât a o întinde pentru a dărui. Atunci, când renunţând la propria fericire, ne vom mulţumi să-i ştim fericiţi pe cei ce ne înconjoară, înseamnă, poate, că am început noi înşine să fim fericiţi. Fericirea e doar un episod trecător în marea dramă a durerii. Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide, dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.

Când eram copii, priveam cu uimire scurgerea timpului în răsărituri şi apusuri, soarele sau stelele… aveam puterea de a le vedea. Am crescut… am devenit mai înalţi şi am văzut mult mai departe, mai adânc… am învăţat să simţim, să trăim, să visăm, să gândim. Ne-am trezit maturi, încărcaţi de vise. Cu excepţia oamenilor care contează pentru noi, totul a rămas la fel, doar că nouă ne-a trecut uimirea şi visarea… ne lăsăm prea des copleşiţi de realitate. Nu mai avem puterea să credem în vise până la capăt, să luptăm pentru ele. Ne redefinim fericirea mai simplu pentru a ne minţi că mai putem ajunge la ea sau ne recunoaştem învinşi. Într-un colţ îndepărtat al sufletului meu încă mai sper să pot atinge marginea curcubeului şi să-l pot urma până la ultima răscruce…

Ceahlau - Raiul meu pe Pamant

Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru.
Dintre toate lucrurile pe care le porţi cu tine, expresia feţei este cea mai importantă.
Niciodata nu putem judeca viata celorlalti, pentru ca fiecare isi cunoaste propria durere si renuntare. Una este sa crezi ca esti pe drumul cel bun si alta e sa crezi ca drumul tau e unic.

Ceahlau, 21 Martie 2009. Dupa 1 an de zile, in sfarsit l-am gasit inconjurat de soare. Zapada e imensa, niciodata nu am prins asa de multa pe Ceahlau.
Am urcat din Durau - Cabana Fantanele - aproape de Cabana Meteo, am renuntat sa mai mergem pana la Schit sau pana la Cabana Dochia deoarece zapada depasea 1,30 metri si era foarte greu de mers, plus ca era in jur de ora 15 pm cand eram pe la Cabana Meteo si trebuia sa ajungem si inapoi in Durau.
M-am bucurat mult ca am urcat si ca "m-a lasat sa-l vad". Ceahlaul a fost rau cu mine, anu trecut, de fiecare data cand am urcat, ceata, ploaie, viscol, etc, nu l-am putut admira.....
Am urcat si pe alti munti, dar Ceahlaul, fie iarna, fie vara, el ramane prima mea dragoste.
Are ceva deosebit, iar felul cum ma simt cand urc si zambetul ce-l am cand il privesc, e ceva de nedescris, de aceea Il Iubesc!!!

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt dimineţi… se desprind din boabele de rouă, cresc odată cu razele de soare şi imaginează universuri… îşi deschid porţile sufletului scriind mirări şi povestind amintiri.

Oamenii sunt amiezi… stau în cumpănă pe drumul vieţii, între a fi buni sau răi, importanţi sau simpli, fericiţi sau singuri.

Oamenii sunt înserări… privesc pământul la sfârşitul zilei, mulţumesc pentru destin, sărută copiii şi părinţii şi adorm unul lângă altul, încălzind cu sufletele partea cealaltă a lumii.

Oamenii sunt nopţi, visează răsărituri, deschid porţile iubirii şi se retrag tăcuţi în boabele de rouă.

Aş vrea ca măcar pentru o zi să mă pot desprinde de această lume, să pot asculta şoaptele inimii, să simt că norii s-au risipit, acei nori ce acum plutesc deasupra sufletului meu, ce mă sufocă şi mă cufundă cu fiecare secundă într-un ocean de melancolie. Aş vrea ca măcar o oră să pot să trăiesc ceea ce numesc viaţă. Aş vrea ca măcar pentru o secundă sa însemn o viaţă întreagă pentru cineva. Aş vrea să învăţ să vorbesc prin şoaptele inimii, să simt picătura dimineţii alunecându-mi pe obraz şi să zâmbesc de dragul celui de lângă mine. Aş vrea să pot picta cu stele ceea ce simt şi să înşir pe portativ note de smarald. Aş vrea să adun din întuneric floarea vieţii şi să suflu petalele ei în toate sufletele triste de pe pământ.

Ne temem de tot şi de toate. Ne temem de ploaie, de vânt, de vorbe, de gând. Ne sperie visul, ş-apoi îl visăm. Ne temem de lacrimi, ş-apoi le vărsăm. Ne sperie vorba, ş-apoi o rostim. Fugim de iubire, ş-apoi o dorim. Ne temem de “teamă”, dar n-o ocolim, ne sperie viaţa… dar noi o trăim.

In venele mele.....si sangele viseaza

Stai langa mine si priveste-ma

Dormi langa mine si viseaza-ma.

N-are rost sa-ti amintesti ce-a fost

Fiindca tot ce-a fost a trecut.

Canta cu mine si asculta-ma

Plangi pentru mine si salveaza-ma.

Nu e greu sa crezi ca tu esti eu

Si dorinta mea e a ta.

Stinge lumina si aprinde-ma,

Rupe din tine, intregeste-ma,

Iarta-mi visarea sï trezeste-ma.

Teritoriul lui Mogâldeaţă...

7 Februarie 2009,

Sambata seara, ca omu "normal", ies cu fetele( Alina si Ramona) in oras la o pizza si un cocktail cu crema de whisky. Incepem seara in Subway, continuam in Boulevard si sfarsim in orasul Brasov!

Fratele fetelor le-a sunat in timp ce noi eram in Boulevard si le-a intrebat daca nu vor sa faca o plimbare pana la Brasov. Am pus toti bani de motorina, eram 3 fete si 2 baieti (soferii).
La 12 AM am plecat din Bacau, in jur de 3, 3:30 AM eram in Brasov.
Ne-am plimbat prin centrul vechi al Brasovului.
Ne-am distrat la maxim....a fost o super noapte alba cu luna plina :D
In jur de 8 AM eram inapoi acasa, in Bacau!
in drum spre Brasov ;))

Brasov!!!!!!!!!!!!!!!!!!

cum ne place noua sa ne prostim :))....

bu hu hu!!!!! Biserica Neagra, 4 AM :D
Luna plina :X

he he, ce bine e!!!

Nu există fericire fără libertate, nici libertate fără curaj.

Teritoriul lui Mogâldeaţă...

Te recunosc - îmi laşi la uşă în fiecare zi o primăvară...





carter burwell - bella's lullaby
Asculta mai multe audio Muzica »

Sunt suflete de oameni dincolo de ecranul acesta rece al monitorului. Unii ne iubesc, alţii nu, cei mai mulţi habar n-au că existăm. Nici n-ar avea ce să afle. Suntem suflete, ca şi ei - trăitori în cuvinte, în imagini. Uneori, dincolo de toate aceste zumzete de mirare, răsună acordurile viorii, ale pianului. Un alt om, la un capat de lume, ne umple ochii de lacrimi, inimile de încantare... E un mister acesta şi arde în noi, în fiecare...

Eu nu te-am iubit – am visat şi am râs împreună, ne-am luat la întrecere cu zborul păsărilor precum nebunii, am alungat şi am desenat norii şi stelele, am urcat scări spre eternitate, de la ţărmul mărilor am privit lumea ca o pânză ce se unduieşte fără linişte, am fost şi te-am ştiut alături, m-am îmbătat de tine şi ţi-am fost vin, ne-am certat şi am plâns, ne-am iertat, am iertat şi am murit uneori precum doi eroi de poveşti cerşetori şi îngeri.

Fiecare suflet are poezia lui, nedumeririle lui, mirările lui, filosofia lui despre tot ce-l înconjoară. Îşi trăieşte miracolul în spaţiul în formă de inimă făurit de întâmplare sau de un creator. Când nu se mai încape pe sine de mirări, de lacrimi, de speranţe, scrie, pictează, dăltuieşte piatra dură, cântă... Suntem oameni şi poate mai mult de atât – visele noastre visându-ne nemuritori.

N-am să-ţi cer şi n-am să-ţi dau nimic în plus peste ce avem acum. Raţiunea priveşte şi spune ceva despre o carte care nu se poate închide – de o parte, anii împreună, de cealaltă un timp în care eu sau tu aşteptăm să se poată să fi fost un pic altfel, deşi ne complăcem trăind fiecare mai departe felul său de singurătate.

Am crezut că se poate uita… că poţi merge înainte când sufletul sângerează căutând celălaltul… că poţi trimite undeva mult înainte şi înapoi toate clipele de fericire şi durere ce-au fost viaţa ta şi a omului cu care ai trăit şi cu care ai urcat, ai coborât, ai zburat, te-ai târât, ai stat la rânduri ce păreau fără sfârşit sau prea târziu la ghişeele sorţii…, cât ai aşteptat când totul a părut să fi dispărut după un zid prea gros şi nicio vorbă măcar n-a ştiut afla drumul spre tine din sufletul care-ai fost, care-a fost...

Gândurile – dacă ni le-ar desface cineva, ar fi crucit să vadă câte vise aşteaptă la rând, câte fiinţe sălăşluiesc în ele şi ne şoptesc, în clipe de linişte sau de restrişte, numele încurajării.

Iubesc o singură tăcere dincolo de raţiune, acel suflet ce arde în mine şi nu e al meu, dar ştiu că e.

Scriu să mă cunosc, citeşti să ştii; ignoranţa face diferenţa.

Snow Patrol - Chasing Cars
Asculta mai multe audio Muzica »

Nu caut irecuperabila inocenţă a copilăriei, ci sensul ei inefabil.

Voi, cei care luaţi totul! M-aţi făcut să-mi vând zâmbetul, visele, speranţa, sufletul. Am devenit goala pe dinăuntru. Şi oglinda mă minte, acum, căci mi-aţi luat vederea. Nu mă mai recunosc în ea.

Te-am iubit astfel mult… te-am confundat cu scrisul. Scriam viaţă. În lumea lui sufletul te ştia aproape… Te-ai depărtat într-o zi precum toate întâmplările imaginate. Un râu prea mare venise. Nu lăsase decât capetele podului ca două cioturi de braţe şi acelea îmi păreau de multe ori fantasme… Te iubesc şi azi cu aceeaşi uimire şi fericire, pentru că am învăţat umblând ca o năuca în susul şi în josul acestui râu: când iubeşti, eşti mai bogat cu speranţele şi neliniştile celuilalt – un fel de gâză ce zboară în cercuri şi se repede acolo unde e lumină şi revine, pândind cu ochiu-i enorm deschiderea zborului întâi timid al celuilalt, raza de soare pe care urcă împreună… aşa s-o fi umplând, poate, cerul de îngeri.

Poarta cel mai greu de închis în suflet într-o viaţă, este aceea după o iubire plecată, pe care nu o să o mai vezi niciodată.

Nu am idee cum tu, o tăcere atât de adâncă strigi, în firescul acesta al neîntâmplărilor… ai crescut mult în afara visului, mă priveşti, aşa strânsă ca-ntr-o iluzie albă, şi inima ţi-o aud şi mirosul pielii îl simt pe buze aproape de umăr. Poate că tu eşti omul care trăieşte acest vis şi eu doar o iluzie.

Mă voi întoarce uneori să te trăiesc mai mult. Eşti cel în care-mi ascult pietrele şi orchestrele de corzi la margine de timp, mergând prin cuvânt ca pe un ţărm în răsărit de viaţă…

Cine-mi va spune să mă opresc atunci când nu voi mai avea în faţa sufletului nimic în afară de chipul tău? Nimeni. Nici măcar eu. Şi totuşi merg, merg spre tine... Câtă orbire! Şi totuşi merg, merg înainte...

Ce este timpul oare? În timp iei viaţa, trăieşti şi mori. Sau timpul moare în tine şi nu mai poţi trăi tu fără el?

Ai gasit fericirea in viata? Viata ta a adus fericire altora?

[.:: Snow Patrol - Chasing cars ::.

We'll do it all
Everything
On our own
We don't need
Anything
Or anyone

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?

I don't quite know
How to say
How I feel
Those three words
Are said too much
They're not enough

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?

Forget what we're told
Before we get too old
Show me a garden that's bursting into life

Let's waste time
Chasing cars
Around our heads
I need your grace
To remind me
To find my own

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?

Forget what we're told
Before we get too old
Show me a garden that's bursting into life

All that I am
All that I ever was
Is here in your perfect eyes, they're all I can see

I don't know where
Confused about how as well
Just know that these things will never change for us at all

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?]

Timisoara 11 - 16 Mai 2008

Nu am cuvinte sa descriu acest oras, ce m-a marcat prin frumusetea si farmecul lui. Oamenii ce i-am cunoscut acolo sunt pur si simplu...nush...radiaza de atata buna dispozitie, Timisoara e un oras foarte plin de viata, n-am mai vazut asa ceva.

Sederea mea in Timisoara a fost una unica si o experienta de neuitat. Am stat cam in jur de 1 saptamana, au fost Zilele Tehnice Stundetesti. Am cunoscut multi studenti din Bucuresti, Iasi, Pitesti, Ploiesti, Cluj si de unde mai erau(destul de multi, din multe orase) si de ce nu, mi-am facut si noi prieteni cu aceasta ocazie.

Timisoara a fost si orasul de suflet a tatalui meu, toata tineretea lui e acolo. De obicei eu nu vorbesc despre tatal meu "strainilor" dar pentru prima oara, de cand el nu mai este printre noi, i-am simtit prezenta...pfff.. simteam ca e langa mine cand ma plimbam prin Timisoara, ca si cum numai cu el ma plimbam(nush cum sa formulez ca sa ma puteti intelege mai bine), paseam pe strazile Timisoarei cu gandul ca si el a pasit acu ceva timp si simteam cum ma priveste si imi zambeste(nu's nebuna, scriu ce am simtit)....in momentul in care am plecat din Timisoara....am simtit ca se rupe ceva din mine...ceva a ramas acolo, ceva ca ma indeamna mereu sa ma intorc, si ma voi reintoare cu siguranta.

Alte momente minunate petrecute in Timisoara au fost serile lungi si petrecerile organizate de ZTS. Oamenii ce i-am cunoscut acolo sunt absolut superbi, faini rau.

Am trait unele clipe ce nush... parca mi-au deschis ochii in sensul ca viata trebuie traita si fiecare moment pretuit si pastrat amintire pentru a-ti fi "leac" pentru clipele grele din viata.

Timisoara a devenit pentru mine, cum cred ca v-ati dat si seama, un oras de suflet, un oras ce nu am cuvinte sa descriu ceea ce am trait acolo, un oras care..."e cu zambetu pe buze mereu"...si care acel zambet...e molipsitor.

M-am despartit cu greu de acest oras, tin sa recunosc, cu lacrimi in ochi. Eram in gara si ma gandeam ce fain ar fi daca s-ar intampla o minune si atunci cand trenu v-a ajunge in Bacau sa se intample in asa fel sa fie statia din Timisoara si sa fie Duminica 11 Mai...si sa reinceapa toata distractia si momentele DIVINE, dar cum viata nu e un film sau desen animat...am ajuns in obosita gara din Bacau.

Timpul a fost cel mai mare dusman al meu, nu m-a lasat "sa gust din plin" acele momente, m-a amagit...putine dar intense cat au fost, acele momente mi-au umplut pur si simplu sufletu de bucurie si mi-au "intunecat" inima in acelasi timp...

Am ajung acasa cu o pofta de viata si cu o energie inexplicabila si cu...anumite ganduri, nush...cum am mai spus a trezit in mine sentimente si vise uitate, le-a readus la viata aceea energie si pofta de viata.

Cred ca e cel mai important sa te simti bine in pielea ta, sa te simti TU. Asa ma simt eu cand sunt pe munte, cand urc pe munte, ma simt EU...ceea ce in Bacau nu prea se intampla chestia asta ....de a ma simti Eu...curios, in Timisoara m-am simtit cum ma simt si atunci cand sunt pe munte.

De obicei, eu nu vorbesc sau mai bine spus nu "marturisesc" nimanui despre visurile mele, gandurile mele....starile mele....dar, de data e ceva special si am simtit"nevoia" sa spun lumii ce "efect" a avut asupra mea, sederea in Timisoara, cu ce stare m-am intors acasa, ce ganduri am, felul in care imi privesc acum viitorul si ce pret am reinceput sa visez...(sorry de sunt greseli)

Sfarsit Si Inceput De Lume...

La revedere iubitule a fost un vis frumos

L-am scris impreuna cu un creion gros

La revedere frumosule a fost ceva trist

Pe care sa-l iei cu tine-n paradis

La revedere, ti-am spus, hai pleaca odata

Nu mai privi in urma, ce a fost este soarta

Stiai ca asa se va intampla

Noi doi poate vom disparea

La revedere Mo, tu chiar nu intelegi?

Au fost niste clipe te rog sa le negi

Au fost niste vise care au disparut

Da-le-napoi, au fost doar un imprumut

Asta ne este viata si moartea

Un etern sfarsit si inceput

De lumi si de morti si de vieti mi-e totuna

Caci lumea e un...etern nesfarsit

Intelege odata ca nu e vina ta

Intelege Moulica ca vreau altceva

Intelege ca viata mai joaca si feste

Intelege ca nu-i...chiar nu-i o poveste

Priveste-mi ochii...ce mult i-ai iubit

Priveste-mi sufletul ce l-ai ocolit

Priveste-ti viata si spune-mi Are rost?

Sa fii cu mine fara folos

Priveste minciuna frumoasa la inceput

Arunc-o in ghena si zi "a disparut"

Arunca-ti viata spre alta mai buna

Care-o fi aia s-o prefac in scrum

Nu-ti cere viata inapoi cum a fost

Nu-ti cere iubirea...nu are rost

Priveste inainte si uraste ce vezi

Caci uite cea noua iti va spune sa pleci

truly, madly, deeply...

• Trecutul nu este o arhivă, o magazie, unde scuturând praful, găseşti şi azi şi mâine şi poimâine aceleaşi lucruri, mai uzate, mai şterse, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă
  


• Ce ne mai solidarizeaza azi? Exista vreun ideal care sa ne lege pe toti, sa ne faca sa privim in aceeasi directie, chiar daca nu ne iubim unii pe altii? Mai exista vreo valoare pe care s-o respectam? Mai exista ceva neatins de ura, de disolutie, ceva care sa nu te faca sa te simti insuportabil de singur?
  


• Pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.
  


• M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.
  


• Am avut timp sa fiu egoista si superficiala, am avut timp sa fac din regrete o boala incurabila. Am avut timp sa descopar ca lumea in care ma aflu nu e lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc, fara sa fiu sigura ca exista vreuna cu care as fi fost compatibila.
  


• Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
  


• Uneori, nu ştim să preţuim ce ni se întâmplă firesc. Închipuie-ţi că eşti blestemat să ardă tot ce atingi. Să ardă apa pe care o duci la buze, să ardă iarba pe care te culci. Abia atunci ai afla cu adevărat ce este singurătatea.
  


• Am avut un vis straniu. Mă aflam dinantea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimita, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia să caut alt răspuns în privinţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.
  


• Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...
  


• Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.
  


• Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trista şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.
  


• Invatati sa lasati pe chipul vostru sa infloreasca un zambet. Este darul pe care-l oferiti aproapelui, este darul pe care-l oferiti intregului Univers!

Paradoxul zilelor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem: cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate. Bem prea mult, fumam prea mult, Cheltuim prea nesabuit, Râdem prea putin, Conducem prea repede, Ne enervam prea tare, Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des. Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata, Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre. Scriem mai mult, dar învatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, Case mai frumoase, dar camine destramate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare, de la bucurie, la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi aceste randuri. Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate. Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine. Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic. Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine. ai. timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.

Zi din calendarul iernii...

Zori de iarnă. Dimineaţă. Totul la fel de trecător ca şi nisipul care alungă, nestăpânit, clipele din clepsidra timpului.
Ger. Simt cum frigul îmi învăluie sufletul în gheaţa iernii, chemând-o parcă să stăpânească şi firava urmă de căldură uitată în adânc de fiinţă.

Sinonimele singurătăţii se sparg surd în urma paşilor necunoscut apăsaţi pe caldarâmul cenuşiu.
Ridic privirea din visul meu de primăvară şi salut natura. O salut ca pe un prieten drag, regăsit după timpul vacanţei de iarnă şi culeg darurile pe care mi le oferă, generoasă, privirii.
Evadând din incăperea călduroasă a casei, simt libertatea cerului şi a ierbii, libertate pe care o înalţ în aripi de păsări călătoare spre necuprinsul privirii. Natura mi-e prieten drag dintotdeauna. Ma cheamă să hoinăresc prin pletele desfrunzite ale copacilor, să-mi plâng durerea sau bucuria în lacrimi de nor, să-mi râd sufletul în raze de soare. Astăzi îmi dăruieşte cerul, roşu ca jarul focului, în raze de soare, aprinzând din flacără albăstrie, norii. Văpaia zilei se naşte din cer şi nori. Deodată, natura, îmi mângâie chipul în ciufuliţi fulgi de nea, copii zămisliţi din tata-cer şi mama-nor.

Primesc norii să-şi topească fiinţa în palme reci, deschise larg, ca o îmbrăţişare, oferită luminii, în răsărit de gheaţă atât de cald simţit în abis de inimă.
Straie albe îmbracă, apoi, plăpânde firicele de iarbă care acoperă, crud, pămantul.
Contopindu-mă parcă în verde, trupul îmi răsare cald, asemeni ierbii, pe pămăntul ce-şi uită cernirea în argintii fâşii de nea. Pentru o clipă, iarna nu mai este privirii mele albă, rece şi nefiinţă, ci este caldă în gheaţa ei.

Din purpuriul soarelui şi verdele ierbii s­-a născut, astăzi, viaţa, peste care ninge alb, puritatea naturii adunată în petalele diafane ale cerului.
Cuprind cu privirea zarea, copacii, păsările, iarba, las pleoapele să-mi coboare şi ascult tăcerea fulgilor de nea în care lacrimile zăvorâte nu-şi mai spun povestea, ci doar se aşează în dalb veşmânt peste creste de suflet… tăcere…
Drumul pe care paşii lasă în urmă sunete sparte şi reci îmi coboară natura în fiinţă. Cerul meu este roşu şi viu în aşteptarea unui soare care să-şi cuprindă razele în fulgi de lumină…

Numai timpul, prieten trecător, va şti dacă fulgii-lacrimă vor creşte verdele gândurilor într-o primăvară de viaţă…

....

*Exista 5 lucruri ce nu se mai pot recupera:

- O piatra...dupa ce ai aruncat-o!

- O vorba...dupa ce ai spus-o!

- O sansa...dupa ce ai pierdut-o!

- Timpul...odata ce a trecut!.....si....

- Iubirea...pentru cel care nu lupta!

*arunca-te in nori...poate asa o sa cobori...

*in fiecare zi cu furtuna/in fiecare adiere de vant/in fiecare raza de soare/ Vad zambetul Tau alergand....Zambetul tau e acolo mereu...

*ce-ai sa faci cand iubirea va ramane intr-un tablou?

si ai sa stii ca din suflet l-am pictat de mii de ori

plina de fiori

ma topesc de dor cand nu esti in preajma mea

simt ca tu dai culoare viselor din mintea mea

printre ganduri te-ntanlesc,

printre ramuri te privesc

ca si cum nu ar mai fi nici macar o zi

prea multe nopti s-au scurs si zile fara un raspuns

* Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

*Singurul poem citit vreodată, au fost ochii tăi. Ce frumoşi ochi ai iubitul meu! Îmi doresc să mă oglindesc, în ochii tăi. Dar când? Vă iubesc ochi căprui

*Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune...