viata la tara...

scriam intr-un articol despre copilarie mea...acu va arat unde am copilarit, unde m-am simtit extraordinar de bine....
o parte din casa bunicilor
ciresele :D
ursa
eu si mamicu meu...La Multi Ani Mami!!! Astazi e ziua ta :D 13 Iunie

dupa ploaie
in gradina
mama lui de foc :D
la cules de cirese
big brother :D
cu fragi'n mana :D
mmmm ce miros fain...:X:X:X

viata la tara....cea mai faina, din punctul meu de vedere, cea mai faina viata....liniste...aer curat...nu te plictisesti niciodata
am stat 1 saptamana, am si invatat la mecanica fluidelor, am si facut treaba in gradina, la capsuni, la flori, la ceapa.....mi-a placut enorm de mult
si da, am avut sub unghii pamant....mainile murdare de pamant si verdeata...de nu se mai ducea...dar...imi era mai mare dragu cand vedeam ca e curata gradina, ca nu mai sunt buruieni...am prasit, am cosit....si nu mi-e rusine sa recunosc asta, si da...am facut chiar si bataturi....si ce... nu ma plang....riscul meseriei

azi e ziua mamei mele, s-au adunat la tara matusi si unchi cum se adunau odata, cand era bunicu....a fost atat de frumos....mama, mamaitza....matusile, unchii, verisorii cei mai dragi mie

seara mamaitza se ducea prima la nani, eu ramaneam cu unchiul si mama la cuptorul de vara la o vorba...
ador sa adorm cu cantatul greierilor, dimineata cand ma trezeam era soare, liniste....inviorarea mi-o faceam la fantana, apa rece...brrr :D

m-am intors acasa, la civilizatie....pentru ca luni incepe sesiunea 8-| si nu's fericita....nu din cauza sesiunii...din cauza ca sunt intre betoane desii asta e casa in care am crescut....
dar..."ma fac eu mare" si...o sa-mi cresc copii la casa....nu intre betoane

tapinarii - Sunt fericit
Asculta mai multe audio Muzica

heartless

The Fray - Heartless


They don't know what we been through
They don't know 'bout me and you

O Lume Minunata!

E 1 Iunie, e ziua copiilor, e ziua noastra, toti suntem copii cuiva.

In luna Iunie sunt sarbatorita de 2 ori. Luna incepe cu ziua mea preferata, cea a copiilor :D si peste 22 de zile imi spun iar "La Multi Ani".

Ziua Copilului pentru mine e, nu stiu sa exprim in cuvinte, dar e o zi destul de speciala.
Cel mai mult imi place cand ma suna mama si imi spune la multi ani, si eu:"sa-mi aduci ceva bun cand vii acasa :))" si cand vine acasa ma giuguleste si ma alinta, doar sunt copilu ei :D.

Ma duc si eu sa desenez in parc pe alee, imi iau creioanele colorate si cartile de colorat, imi sun fetele, si le invit la un "colorat" :)) un şotron, baba oarba, ceva.
Plus ca ma voi indopa cu dulciuri, si asa ma ingras foarte greu, si sarbatoresc cu sampanie pentru copii si acele ciubucuri de alta data.


La Multi Ani!!!!




Mihai Constantinescu - O lume minunata
Asculta mai multe audio Muzica »

"articol special"

Imi pare rau ca esti dezamagit...nu am avut nici o iubire de vara...sau chestii de gen...doar ca vara trecuta la mare m-am simtit foarte bine...atat tot...de aceea am si pus acele 2 poze si melodia de la voltaj-vara trecuta....
Prima mea dragoste si singura va ramane MUNTELE, nimeni si nimic, in afara de mama, nu e mai important ca el...si daca esti curios, dragul meu andrei, pe munte a si "inceput" prima mea iubire cu o fiinta umana.
Sa fiu mai explicita, de munte sunt indragostita in jur de 7 ani, iar prima mea iubire care a inceput pe munte a fost exact acum 2 ani de zile, in luna mai.
Muntele e singurul caruia ii pot spune"Te Iubesc". Nici primei mele iubiri, cat am fost impreuna, nu i-am spus "te iubesc".....adica trebuie sa fie ceva, cineva foarte foarte special pentru mine ca sa auda de la mine aceste 2 cuvinte.
O melodie de MUNTE, ce o iubesc, sa stii ca, atunci cand o ascult nu ma gandesc la cineva, mereu ma gandesc la munte, la Ceahlau :)


roza vanturilor - Numai noi
Asculta mai multe audio Muzica »

vara trecuta...

Teritoriul lui Mogâldeaţă...

am auzit melodia asta acu 3 ani in Fagarasi, cantata la chitara in jurul unui foc de tabara...
ador melodia asta


Catalina - Gandacul
Asculta mai multe audio Muzica »

e atâta lumina
de unde vine
te-ntrebi
caci doar ea e cu tine
iar luna s-a pitit dupa un nor

e atâta caldura
de unde vine
te-ntrebi
caci esti doar în tricou
iar vântul bate nebun

ia-o de mâna
citeste-i în stele
minte-o ca e cea mai frumoasa
cheam-o mai aproape
lânga pieptul tau
sa simta si ea galopul inimii tale
saruta-i gândacul
de pe deget
scoate-i din par firul de iarba
ea îti va zâmbi si-si va aminti
în iarba

ce mireasma e-n aer
de unde vine
te-ntrebi
când usor îti acoperi chipul tau
cu parul ei de catifea

si când ea se ridica
auzi un cântec
si te înfiori
caci este cântecul ei

ia-o de mâna
citeste-i în stele
minte-o ca e cea mai frumoasa
cheam-o mai aproape
lânga pieptul tau
sa simta si ea galopul inimii tale
saruta-i dulceata
de pe buze
scoate-i din par firul de iarba
ea îti va zâmbi si-si va aminti
în iarba

O parte din copilaria mea...

Filmele copilariei mele

Veronica (1972) - m-a fascinat filmul asta, e din 2 parti, "Veronica" si "Veronica se Intoarce", il iubeam pe motanul Danila, adoram cantecul Veronicai-"Veronica, fata buna si cuminte...". Cantecul Zanei, cantecul Motanului Danica, Veronica si vulpea...etc.

"eu sunt motanul Danila, sunt cel mai aprig motan...de soricei nu mi-e mila" ;))


Un alt film ce mi-a placut enorm a fost "Dumbrava Minunata", Lizuca si Patrocle


Sa nu mai vorbim de "Amintirile din Copilarie", La Cirese, Pupaza din tei :))


Poate ca mai sunt filme frumoase de cand eram noi copii...si nu mi le amintesc acum, dar va spun sincer, chiar daca am 21 de ani, cu placere si entuziasm revad aceste filme.
Ma simt din nou acel copil cu fata de ingeras dar rautacioasa, acel copil ce avea o curiozitate enorma, acel copil ce-si petrecea verile la bunici la tara.Toata ziua desculta prin ograda, era o placere pentru mine...nu ma temeam ca voi raci sau ca ma voi intepa.
Bunicul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, avea o gradina foarte mare si foarte ingrijita...ma uitam uimita cum un barbat poate sa faca lucrurile asa de frumoase....in ce ordine erau puse rasadurile de varza, rosii, ardei, patrunjel, etc....si imi explica de ce trebuie ca fiecare sa aiba locul lor.
Bunicul m-a invatat cum sa iubesc natura, mereu imi spunea sa nu rup niciodata crengutele, crengile la un copac....si cum eram copil...si in spatele casei erau 2 ciresi, unul de mai, celalalt de iunie, toata ziulica eram in copaci....si bunicu:"sa nu rupi crengutele".
In fata casei erau capsunile, tot vara infloreau chiar si toamna...si...cum se inroseau, cum dispareau. Bunicul imi spunea:"este un gandac care mananca capsunile, daca-l prind...sa vezi ce-l mananc eu pe el", si eu cu un zambet pana la urechi:"sper sa-l prinzi, mama lui de gandac".

Din partea mamei am foarte multi verisori si verisoare, unii dintre ei, au familiile lor, dar cand eram cu totii copii...si ne adunam la bunici, auleo ce era pe acolo. Fain mai era cand se aduna toata familia, matusi, unchi, verisori, eram cam in jur de 27 de persoane cu tot cu bunici.

In viata nu am avut parte de chestii materiale foarte multe si foarte valoroase, dar va spun ca cel mai frumos dar care poate fi e familia. Eu ma simt foarte norocoasa cu familia numeroasa pe care o am, numai cuvinte de lauda.

Bunicii de pe mama, la care am tinut si tin foarte mult, nu ca sunt bunicii mei, dar daca i-ati fi cunoscut va-ti fi dat seama ca oameni ca ei se nasc 1 data la nu stiu cat timp. Bunicu nu avea facultate sau mai stiu eu ce, dar ii placea cartea, citea foarte mult, era un om priceput la toate, un om foarte destept. Bunica, nu stiu cum sa astern in cuvinte o caracterizare despre ea, dar pot spune ca e foarte speciala si inseamna foarte mult pentru noi, e nucleul care da o stare de bine si culoare familiei, ma ingrozeste gandul ca intr-o zi, va trebuii sa plece.
Verisori, sa zic ca suntem, cu tot cu mine, 12. Toti eram egali in fata bunicilor nostri...pe toti ne-au iubit si toti am avut de invatat ceva de la ei. Bineinteles ca fiecare avea porecla lui data de bunicu, mie imi spunea Hârţâc :D deoarece cand eram mica eram rea de gura, foarte. Bunicu fiind om citit a spus ca seman cu Hârţâc, si asa-mi mai spune si azi un unchi, foarte drag mie, si chiar mama, din cand in cand.

Ma mandresc cu copilaria mea, a fost o perioada foarte frumoasa de care'mi amintesc cu mare drag chiar si de nazbatiile ce le faceam.

Am un suflet de copil si nu ma feresc sa spun asta, nu-mi plac oamenii maturi care le stiu ei pe toate si uita de inocenta copilariei, de păţanii, de jocuri....uita ca din cand in cand, e chiar bine sa fii copil.

straniu

Cu toti visam, unele sunt cosmaruri altele "vise de rai"..cand te trezesti si spui:"a fost un vis?:("...si incerci sa adormi la loc ca visul sa continue...dar visul frumos dispare si tu te ridici din cersafurile de care te-ai saturat, care-ti da o stare de monotomie...si iti incepi ziua cu o dezamagire in suflet si iti repeti mereu"a fost doar un vis"....ziua ti-o petreci gandindu-te la acel vis, incerci sa-ti amintesti fiecare detaliu...
Dar ce te faci cand ai un cosmar...cand te trezesti speriat...si te bucuri ca nu e adevarat si totusi te urmaresti, te gandesti la el, si ai vrea sa plangi...poate scapi de acea teama...si nu poti, pentru ca stii ca fost doar un vis urat care s-a dus cu noaptea. Ziua se desfasoara ok...dar trece destul de repede....si vine "ora de culcare", te ia o frica:"daca visez iar....daca cosmarul continua".

Recent am avut un astfel de cosmar, care "ma urmareste", si de 2 zile visez aceasi tampenie.
Primul vis urat: era noaptea, eram intr-o biserica cu tata...in aceea biserica era un preot care era foarte bolnav si oamenii venise sa se roage pentru el, am iesit afara si un tip mi-a luat mana stanga si a inceput sa-mi ghiceasca in palma, mi-a spus unde stau si tot felu de chestii...si l-am intrebat daca stie sa citeasca in palma, mi-a spus ca da..si l-am intrebat diferite chestii....daca voi fi fericita..si voi avea familia ce mi-o doresc...si acei 3 copii. El mi-a spus ca nu, din cauza mamei, eu nu voi putea fi fericita, pentru ca ea a fost...si eu nu....nu am sa ma marit niciodata si nici copii nu voi avea...m-am speriat, ma uitam la tata foarte nedumerita si confuza...si el statea foarte ganditor si imi face un semn ca si cum "asta e". Ma uitam la cerul putin luminat, in jur intuneric, am inceput sa plang si cel ce mi-a ghicit m-a luat in brate...si plangeam si tipam:"nu vreau sa mor singura, nu vreau sa traiesc degeaba" si m-am trezit....eram atat de confuza...ma intrebam, m-am trezit si a fost doar un vis...sau a fost real si acu visez ca ma trezesc dintr-un vis.
Al doilea vis urat: a fost continuarea la primul vis, am rugat-o pe mama sa mergem la cineva sa-mi descifreze primul vis...era o doamna cam la 45,50 de ani, era seara, se intuneca...eram in casa ei, nu era luminata casa aia...avea un bec sau 2 si nici acelea nu luminau cum trebuie. Acea femeie framanta ceva, un aluat, pentru nu stiu ce. Incercam sa-i explic visul meu si sa-mi spuna ce inseamna, ea se uita la mine ca si cum nu stiu ce vrei de la mine....parca stia ceva dar nu dorea sa-mi spuna si nu mi-a dat nici un raspuns clar.

Toata noaptea m-am trezit, am adormit, iar m-am trezit.....aveam o stare de parca nici nu dormisem...de parca doar am stat intinsa si atat.

Ma sperie acel vis, cosmar....deoarece daca ma gandesc mai bine...poate fi si starea mea....de ceva timp nu-mi gasesc locul...simt ca toata lumea ma vede dar nu ma vede, ma aude dar nu ma intelege.

Imagineaza-ti un grup de oameni...stand in forma de cerc...un cerc foarte mare, iar tu stai in mijlocul acelui cerc, singur, privesti acei oameni care vorbesc unu cu altu, se vad doar forma trupurilor lor, nu ii poti indentifica deoarece e fata lor e in intuneric. Tot ce stii e ca acei oameni sunt oameni din viata ta de zi cu zi, prieteni, colegi. Toti stau si vorbesc...pe tine nu te vede nimeni, nu te aude nimeni, nu le pasa de durerea ta, de starea ta.
Asa ma simt eu, sunt acea persoana din mijlocul cercului, singura, doar eu cu mine...inconjurata de oameni...ce nu le pasa...de oameni care se bucura de durerea mea, de oameni care stiu supararea mea si nu fac nimic, doar stau si se uita....

Ne hrănim cu propriile noastre vise. Visăm mai mult ca oricând. Recunoaştem din ce în ce mai rar că visul poate deveni realitate. Eşti doar tu cu visul tău. De multe ori împotriva tuturor. E frumos să visezi. Să îţi împlineşti un vis. Să iubeşti o dorinţă, un om şi un vis. Să te trezeşti dimineaţa şi să zâmbeşti pentru că visele tale se împlinesc. Să râzi din suflet. Să aştepţi ca pe o binecuvântare restul zilelor tale. Acum începi să dai şi să primeşti la fel de mult. Pentru că în lumea viselor totul e aproape perfect. Deja visez prea mult… Câteodată trebuie să lupţi pentru ceea ce vrei. Alteori însă trebuie să înveţi să accepţi o înfrângere. E greu să pierzi o bătălie fără a fi ieşit măcar la luptă. E greu să pierzi fără ca altcineva să fi câştigat. Şi e greu să renunţi. De azi visul meu are propriile-i aripi. Îl las să zboare. Îmi deschid ochii, îl privesc şi ştiu că trebuie să-l las să zboare şi să-mi eliberez astfel inima. Poate într-o zi visul meu va întâlni un alt vis şi-şi vor continua zborul împreună. Sau poate cândva se va reîntoarce la mine.

Am sperat o viaţă întreagă. Îmi închipuiam mereu că te voi întâlni cumva… nu conta unde. Speram să existe în lumea asta mare un loc unde privirile noastre să se întâlnească şi să se topească una în alta… să se atragă ca un magnet, de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Te-am ţinut adesea de mână, ca un strigăt de disperare şi singurătate. Paşii mă poartă spre locul unde mi-aş dori să fim un singur “eu”… să ne sărutăm tandru, nesfârşit de lung, ca o ultima suflare. Să fie dragoste pură ca pentru prima oară, să retrăim fiecare mângâiere, fiecare picătură de sudoare sărutată. Iubiţi şi obosiţi, fericiţi şi disperaţi, să adormim îmbrăţişaţi, o clipa cât o viaţă.

Deschid ochii, îmi dau seama că sunt doar vise frumoase. Mi-ar fi plăcut să exişti… mi-ar fi plăcut să fiu altfel. Închid uneori ochii… visez fluturi aducându-mi lumina, să pot privi soarele prin aripile lor. Simt frica îmbrăţişându-mi sufletul… încerc să presar petale pe rănile lui, prinzând amintirile în palme, suflând zâmbet.

Rătăcită în somn, am învăţat să îmi trăiesc visele. Soarele îmi zâmbeşte şi îi zâmbesc. Picuri de lumină cad încet din cerul negru, razele lui îmi mângâie sufletul secat de lacrimi. Simt cum fericirea îşi face loc în sufletul meu… uneori prin sărut, o caldă atingere şi-o singură privire.

Privesc prin file de trecut. Multe s-au rupt, multe s-au şters, dar viaţa merge înainte, cartea mea rescrie orice moment, indiferent de timp. Uneori simţim în suflet cum dorul ne apasă… ne gândim adeseori la clipe şi persoane ce ne-au acordat cândva minute, ore, zile, chiar şi ani din viaţa lor. Noi căutăm mereu un scut şi un moment pentru a privi mereu în cartea din trecut. Acum zâmbim şi ne gândim că totul a trecut… am rămas doar cu amintirile… pagini ce se vor rupe din această carte. Ea însă rămâne şi e mereu răsfoită de sufletul care nu uită… o carte ce o deschidem şi o ascundem în sufletul nostru, căci amintirile nu mor, rămân mereu în gânduri ce hrănesc nopţile din prezent şi viitor.

Aş vrea să îmi curăţ sufletul, să curăţ de praful greu al uitării amintiri cu iz de frunză uscată. Sufletul mi-e ca o scoică pe care calci din greşeală, se sfărâmă în mii de cioburi, nu se mai pot lipi şi chiar dacă aş face-o, nu ar mai fi ca la început, un întreg.

Încerc să mă regăsesc pe mine, să fiu ce am fost cândva… când mă simţeam fericită. S-ar schimba oare ceva? Pe mine, oamenii din jurul meu… ar muri minciuna sau prefăcătoria? Suntem bieţi actori… viaţa ne e principalul rol în teatrul pe care îl slujim cu toţii. În batista vieţii ne lăsam lacrimile şi visele neîmplinite, când rămân doar patimile şi durerea clipelor trăite. Când mi se pare că viaţa mea nu mai are nicio valoare, îmi amintesc că ea valorează enorm pentru alte persoane. Când mi se pare că nu mai am pentru ce trăi, îmi aduc aminte că unele fiinţe mai au nevoie de căldura sufletului meu. Deseori fericirea se naşte din amăgirea simţurilor şi a minţii.

Scrisoare catre Tata...

Nu ti-am scris niciodata si ma simt putin stangace. Astazi, 6 Mai, o zi importanta....deoarece ea incepea, acu ceva timp, cu o imbratisare si cu " La Multi Ani, Tata!". Tin minte ca in fiecare an de ziua ta, era o zi atat de frumoasa, insorita, vesela de parca ar fi fost Floriile sau Prima zi de Paste.
Din pacate, chiar daca ziua e insorita, calda....nu e o vesela zi. Eu si mama ne amintim de tine la timpul trecut si sincer iti spun, nu-mi place. Nu-mi place sa le vorbesc altora de tatal meu la timpul trecut, sa le spun:"azi ar fi fost ziua lui, azi ar fi implinit 48 de ani". Nu-mi place, in loc sa-ti spun "La Multi Ani", trebuie sa ma duc sa-ti aprind o lumanare acolo unde te odihnesti.

Pentru mine, si stiu ca au trecut ani de cand nu mai esti, dar pentru mine tu inca esti prezent, prezent in casa in care m-ai crescut tu si mama, prezent in fiecare zi in bucatarie, fumand o tigara si uitandu-te la Tv, prezent in camera in care dormi...si totusi, uneori, e atat de pustie si rece acea camera....se simte lista ta.

Uneori stau si imi imaginez ca vorbesc cu tine...si iti spun ce am pe suflet, si blestem ziua in care ne-ai parasit...si plang...si imi cer iertare pentru ceea ce am spus.

Am impresia cateodata ca aud cum vii spre camera mea...si deschizi usa...si imi spui:"Andrusca, am si eu o rugaminte la tine".

Imi aduc aminte cu placere si lacrimi in ochi de clipele petrecute numai cu tine, cand mama pleca la tara si ramaneam numai noi 2 acasa, era raiul pe pamant. Cand inca lucrai si m-ai luat la depozit...si imi aratai toate natiile de armament, imi placea cum imi explicai...la ce se foloseste...si cand...si de ce.
Aveam cred ca pana in 6 ani cand, tot cu tine eram, mi-am prins piciorul la roata din spate a bicicletei :)) avem sosetele rosii...si nu se observa rana si sangele ce curgea....oricum stiu ca mama a facut un taraboi mare atunci.

Hm....cand am ajuns la liceu...pff...ce vremuri, aveam un obiect ce-l uram, LOGICA. Si imi tot dadeai si tu probleme de logica...eram atat de nervoasa :)).

:)) Richy cand latra la piciorul tau, ca-l aveai in ghips...Tu si mama cand il faceati sa cante, Pavaroti ii spuneai ;)).

Am admirat mult ambitia ta, chiar daca nu mai erai ca ceilalti...de gatiti nu te-ai lasat... mh, ce buni mai erau acei frigarui ce-i gaseam acasa cand ajungeam de la scoala.

Ma simt mandra ca seman cu tine, avem aceasi privire rece si serioasa cateodata, vai si amar pentru cei ce ne supara. Ochii tai verzi, ce frumosi erau....desi incercai tu sa pari dur si serios...crede-ma ca nu-ti prea iesea...te dadeau de gol ochii...ochii in care vedeam ca eu si mama suntem tot ce ai tu mai bun pe lume.

Mi-e foarte dor de tine....si tot nu-mi vine sa cred ca tu, tatal meu, prietenul meu cel mai bun....nu mai e. A fost o perioada cand aveam impresia ca esti plecat undeva si o sa vii acasa in curand, aveam aceea senzatie de nerabdare...ca si cum...hai odata acasa.

M-ai invatat o groaza de lucruri, sa lipesc cu pistolu de lipit, sa schimb prize....si multe altele si iti multumesc pentru asta.

Cand a venit mama sa-mi spuna ca nu mai respiri, nu am crezut-o, am crezut ca rade de mine. Dupa ce te-au imbracat, m-am dus in camera in care erai...am pus capu pe pieptul tau sa aud inima cum bate, asa cum imi placea sa o aud mereu cand stateam amandoi si ne uitam la filme. Nu se mai auzeam nimic. Azi cand stau si ascult inima cuiva cum bate mereu ma gandesc la tine.
Tu si mama sunteti viata mea, cand te-ai dus, ne-ai luat o jumatate de viata de la amandoua. Tii minte cat de mult ma certam cu mama, acuma m-as lega si cu lanturi de ea....numai sa stiu ca va fi mereu langa mine.

Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine, imi cer iertare de am gresit fata de tine. Iti multumesc pentru discutiile pe care le avem atunci cand dorm si cand te visez. Iti multumesc ca esti tatal meu.

Mi-aduc aminte acum de parca ar fi fost ca ieri
Si primii pasi in viata atunci cand plangi cand ceri
Cu chipul lui sever si tonul vocii bland.
Stiam sa trag la tinta si stiam sa patinez
Stiam sa mesteresc si stiam sa desenez
Mergeam pe bicicleta privind 'naintea mea
In spate era tata care tinea de sea.
"Nu te juca cu aia, vezi ca nu-i bine asa"
"Ai grija cand treci strada sa te uiti in stanga ta"
"Cand mergem la padure am sa-ti fac, daca inveti, un arc cu sageti"

Mama, atat de mult mi-e de dor de tata
De parca n-as sti cand mi-e dor, ca totu-i trecator

As vrea si acuma tata sa ascult vorba ta
As vrea si acuma tata sa mai spui cate ceva
As vrea si acuma tata cand gresesc sa ma certi si apoi sa ma ierti.

Picatura de ploaie...

Am făcut un pas înspre viaţă. Înca un pas… timid, privind curioasă spre ziua de mâine. Am zărit o rază de soare care încerca să-mi lumineze calea şi am zâmbit. Părea mai precaută decât mine pentru că ştia că, de dincolo de nori, lumea se vede cu totul altfel. M-am gândit atunci să o încurajez şi am dat deoparte tristeţea zilei de azi. Doar pentru un singur pas înspre mâine. Am surâs şi eu, şi raza de soare. Pentru o clipă, lumea mi-a apărut învăluită în iubire.

De fiecare dată când doresc să schimb lucrurile rele în lucruri bune, cea mai bună alegere este cea din mine însămi. De fiecare dată când mă simt pierdută, mă gândesc la copaci, la felul lor de a creşte. Trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea să oferi umbră şi adăpost, numai aşa, în anotimpul potrivit, vei putea să te acoperi de flori şi iubire.

Când în faţa mea se deschid multe drumuri, mă aşez şi aştept. Respir cu profunzimea plină de încredere cu care am respirat în ziua în care m-am născut, şi aştept. Stau nemişcată, în linişte, şi îmi ascult inima. Apoi, când aceasta îmi vorbeşte, voi urma drumul ales de ea.

M-am născut într-un loc pe care nu l-am ales eu, însă am o şansă să trăiesc aşa cum am visat. Mă agăţ de fiecare clipă de fericire, dorind să o multiplic. Timpul mi-a fost prieten şi duşman în acelaşi timp, lăsându-mă pe mine să aleg în locul lui, dar mereu am ales ce a vrut el.

Visez cu ochii deschişi sau cu ei închişi, cred în visele mele, deşi mă hrănesc cu idealuri. Trăiesc din lucruri simple şi mărunte, dar ştiu că totul se acumulează. Aş vrea sa fiu o picătură de ploaie; să mor încet, încet, să mă evapor şi totuşi să trăiesc… în căderea mea, să-mi sfârşesc viaţa hrănind un fir de iarbă. Iubirea se află aproape şi totuşi nu ajung la ea, căci sunt un fir de iarbă ce se îndreaptă spre cer… uitând de idealuri. Dacă voi cădea în nisipul fierbinte, poate voi dispărea în neant, sper totuşi în căderea mea să mă lovesc de obrazul unei fiinţe dragi, să-l mângâi şi să-l fac fericit.

E vremea iubirilor din ploi… când ne uităm adesea tăcerile în noi… ne desfătăm din şoaptele ce curg şuvoi… pe buze ce încă nu s-au cunoscut. S-au scurs şi-au secat şi iarăşi s-au prelins, milioane de tresăriri pe fruntea inimii mele-nrourate de focul viu al iubirii. Între zâmbetul cerului şi surâsul pământului, am rămas agăţată ofrandă, doar eu, numai eu, atât. Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca un om să o poată purta, iar suferinţă universului e mult prea mare pentru o singură inimă.

Ceea ce este nou este trecător, ceea ce este vechi este uitat, ceea ce este perfect este dat pradă îndoielii. A fost odată ca niciodată… aşa vom spune despre frunzele ruginii purtate de vântul blând al toamnei, zăpada care va îngenunchea crengile copacilor, florile de cireş care vor umple zilele verzi de martie, nopţile de vară, răcorite de ploi repezi şi de vise. Vom aştepta ca toate acestea să devină poveşti? Va veni odată vremea când în urmă vom privi… am vrea să reînviem totul, dar trecutul se ascunde… nu mai vine niciodată… doar amintirea că “a fost odată”. Cred că nu găsim sens vieţii pentru că trăim prea intens, căutăm prea intens. Pietrele, pomii îl au pentru că nu pun atâtea întrebări.

Cine sunt

Nu sunt ceea ce par a fi, nu sunt nici ce aș fi vrut să fiu… dar fiindcă m-am născut fără să știu, sau prea curând sau poate prea târziu, m-am resemnat și n-am rămas decât… ceea ce sunt.

Sunt un fluture, așezat să se odihnească pe o frunză de tăcere. Sunt o stea luminând tainic sufletele oamenilor în nopțile senine. Sunt o lacrimă de cristal, vibrând de iubire la orice atingere. Sunt un moment de liniște, care se contopește cu infinitul. Sunt un cuvânt, care stă pe buzele tuturor, abia așteptând să fie rostit. Sunt o oglindă în care, de vei știi să privești, poți vedea totul. Sunt o picătură de ploaie, într-o furtună de iubire. Sunt un fulg de păpădie, care tremură la atingerea ta. Sunt o voce stinsă, care te învăluie cu șoaptele ei când dormi. Sunt o flacără care se ascunde în ochii tăi atunci când zâmbești. Sunt un sărut care se topește de căldura ta, sunt un strop de apă, care se scaldă în imensitatea ființei tale. Sunt… aici și acum… doar pentru tine.

Suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce simţim… suntem ieri şi vrem un azi, suntem viaţă pentru ani, suntem tot ce căutăm… suntem vis şi vrem dorinţe, suntem valuri şi speranţe… suntem praf şi nu uităm, suntem drepţi, dar nu iertăm. Trecători prin această viaţă, purtăm pe umeri un alt viitor. Facem compromisuri, cântărim… alegem. Suntem suma deciziilor noastre şi ne purtăm sentimentele în priviri.

Cine sunt eu? Un minuscul fir de nisip pierdut în nemărginire, un suflet printre atâtea milioane de suflete. Ce am fost cândva, astăzi nu mai sunt, dar ce sunt azi îmi pare rău că nu am fost mereu. Nu sunt nici apă, nici foc, nici vânt, dar m-am resemnat… am primit de la viață tot ceea ce am visat și nu am rămas decăt ceea ce sunt… un suflet pe acest pământ. Eu sunt un zâmbet inundat de lacrimi, o îngânare de strigăte, de șoapte.

Exist în clipa strivită de paşii mei. Exist în lacrima uscată de nefericire. Exist în clipa uitată în mine. Exist în sufletul strivit şi fără speranţă. Exist în inima-mi ce-şi doreşte încă apusuri de soare. Exist ca să pot să strălucesc cu cerul în ochii mei. Exist ca să mai am încă clipe multe de fericire. Exist ca să iubesc încă, măcar odată. Exist ca să vreau încă să mai fiu eu.

M-am născut lacrimă… aducând liniște și bucurie părinților mei. M-am născut iarnă și am devenit brad… atingând înalturile cu verdele sufletului meu. Crescând, am devenit fluviu și curg în amonte… cine știe cât timp… visul meu este să dăruiesc iubire și aripi de suflet. M-am născut lacrimă… și voi muri floare de colț.

Sensul Vietii...

Nu am fost niciodată o luptătoare. Am considerat că viaţa e destul de bună cu mine şi ceea ce am obţinut e ceea ce mi-am dorit… dar poate niciodată nu am ştiut cu adevărat ce-mi doresc. Mi-am dorit iubire, iubirea aceea pe care o căutăm cu toţii conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit şi totuşi am simţit că am alergat mereu după ea. Sunt oameni ca mine care trăiesc fiecare clipă, storcând-o până la ultima picătură de semnificaţii. Oare care este sensul vieţii? Poate iubirea, dar atunci când suferi din iubire, unde mai găseşti sensul? În care direcţie să apuci? Ce înseamnă drumul bun? Ce facem atunci când simţim că totul se năruie în jur şi când descoperim că tot ceea ce am crezut cu ardoare e un înţeles mult prea greu de descifrat? Luptăm… dar eu nu am fost niciodată o luptătoare. De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor, să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebările vieţii. Şi ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care aşteptăm mereu răspunsuri? Un alt răspuns mai limpede decât toate la un loc sau o altă întrebare.

Ce e iubirea? La ce bun suferinţa şi aşteptarea când oboseşti pe drum de atâta căutare şi sfârşeşti în dezamăgire? Uneori simţi că nimic nu mai are sens, iar totul se prăbuşeşte în jurul tău. Rămâi singur, printre ruine. Nu pleca privirea şi nu plânge. Aruncă timpul în ureche şi ascultă-i tăcerea… ticăitul lui este răspunsul la toate întrebările.

Am furat o bucată de timp şi am ascuns-o în stele. Talpa mea a păşit prea uşor, nimeni astăzi nu ştie că am trecut pe acolo într-o clipă târzie.

Există momente când ai dori să poţi să dăruieşti tot ce e mai frumos în viaţă pentru cineva drag… visăm şi dorim ca într-o bună zi acel vis să poată deveni realitate, doar speranţa ne-a mai rămas. Deşi depărtările sunt certitudini, iubirile le topesc în apropiere de suflet. Fiecare poartă în suflet fericirea lui. Suntem atât de fericiţi pe cât ne îngăduim să fim. Nu există limită, doar noi ne-o fixăm singuri. Am putea fi fericiţi cu adevărat şi chiar am merita acest lucru, dacă nu am fugi din faţa vieţii. Uneori, a întinde mâna pentru a primi este mai greu decât a o întinde pentru a dărui. Atunci, când renunţând la propria fericire, ne vom mulţumi să-i ştim fericiţi pe cei ce ne înconjoară, înseamnă, poate, că am început noi înşine să fim fericiţi. Fericirea e doar un episod trecător în marea dramă a durerii. Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide, dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.

Când eram copii, priveam cu uimire scurgerea timpului în răsărituri şi apusuri, soarele sau stelele… aveam puterea de a le vedea. Am crescut… am devenit mai înalţi şi am văzut mult mai departe, mai adânc… am învăţat să simţim, să trăim, să visăm, să gândim. Ne-am trezit maturi, încărcaţi de vise. Cu excepţia oamenilor care contează pentru noi, totul a rămas la fel, doar că nouă ne-a trecut uimirea şi visarea… ne lăsăm prea des copleşiţi de realitate. Nu mai avem puterea să credem în vise până la capăt, să luptăm pentru ele. Ne redefinim fericirea mai simplu pentru a ne minţi că mai putem ajunge la ea sau ne recunoaştem învinşi. Într-un colţ îndepărtat al sufletului meu încă mai sper să pot atinge marginea curcubeului şi să-l pot urma până la ultima răscruce…

Ceahlau - Raiul meu pe Pamant

Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru.
Dintre toate lucrurile pe care le porţi cu tine, expresia feţei este cea mai importantă.
Niciodata nu putem judeca viata celorlalti, pentru ca fiecare isi cunoaste propria durere si renuntare. Una este sa crezi ca esti pe drumul cel bun si alta e sa crezi ca drumul tau e unic.

Ceahlau, 21 Martie 2009. Dupa 1 an de zile, in sfarsit l-am gasit inconjurat de soare. Zapada e imensa, niciodata nu am prins asa de multa pe Ceahlau.
Am urcat din Durau - Cabana Fantanele - aproape de Cabana Meteo, am renuntat sa mai mergem pana la Schit sau pana la Cabana Dochia deoarece zapada depasea 1,30 metri si era foarte greu de mers, plus ca era in jur de ora 15 pm cand eram pe la Cabana Meteo si trebuia sa ajungem si inapoi in Durau.
M-am bucurat mult ca am urcat si ca "m-a lasat sa-l vad". Ceahlaul a fost rau cu mine, anu trecut, de fiecare data cand am urcat, ceata, ploaie, viscol, etc, nu l-am putut admira.....
Am urcat si pe alti munti, dar Ceahlaul, fie iarna, fie vara, el ramane prima mea dragoste.
Are ceva deosebit, iar felul cum ma simt cand urc si zambetul ce-l am cand il privesc, e ceva de nedescris, de aceea Il Iubesc!!!

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt dimineţi… se desprind din boabele de rouă, cresc odată cu razele de soare şi imaginează universuri… îşi deschid porţile sufletului scriind mirări şi povestind amintiri.

Oamenii sunt amiezi… stau în cumpănă pe drumul vieţii, între a fi buni sau răi, importanţi sau simpli, fericiţi sau singuri.

Oamenii sunt înserări… privesc pământul la sfârşitul zilei, mulţumesc pentru destin, sărută copiii şi părinţii şi adorm unul lângă altul, încălzind cu sufletele partea cealaltă a lumii.

Oamenii sunt nopţi, visează răsărituri, deschid porţile iubirii şi se retrag tăcuţi în boabele de rouă.

Aş vrea ca măcar pentru o zi să mă pot desprinde de această lume, să pot asculta şoaptele inimii, să simt că norii s-au risipit, acei nori ce acum plutesc deasupra sufletului meu, ce mă sufocă şi mă cufundă cu fiecare secundă într-un ocean de melancolie. Aş vrea ca măcar o oră să pot să trăiesc ceea ce numesc viaţă. Aş vrea ca măcar pentru o secundă sa însemn o viaţă întreagă pentru cineva. Aş vrea să învăţ să vorbesc prin şoaptele inimii, să simt picătura dimineţii alunecându-mi pe obraz şi să zâmbesc de dragul celui de lângă mine. Aş vrea să pot picta cu stele ceea ce simt şi să înşir pe portativ note de smarald. Aş vrea să adun din întuneric floarea vieţii şi să suflu petalele ei în toate sufletele triste de pe pământ.

Ne temem de tot şi de toate. Ne temem de ploaie, de vânt, de vorbe, de gând. Ne sperie visul, ş-apoi îl visăm. Ne temem de lacrimi, ş-apoi le vărsăm. Ne sperie vorba, ş-apoi o rostim. Fugim de iubire, ş-apoi o dorim. Ne temem de “teamă”, dar n-o ocolim, ne sperie viaţa… dar noi o trăim.

In venele mele.....si sangele viseaza

Stai langa mine si priveste-ma

Dormi langa mine si viseaza-ma.

N-are rost sa-ti amintesti ce-a fost

Fiindca tot ce-a fost a trecut.

Canta cu mine si asculta-ma

Plangi pentru mine si salveaza-ma.

Nu e greu sa crezi ca tu esti eu

Si dorinta mea e a ta.

Stinge lumina si aprinde-ma,

Rupe din tine, intregeste-ma,

Iarta-mi visarea sï trezeste-ma.

Teritoriul lui Mogâldeaţă...

7 Februarie 2009,

Sambata seara, ca omu "normal", ies cu fetele( Alina si Ramona) in oras la o pizza si un cocktail cu crema de whisky. Incepem seara in Subway, continuam in Boulevard si sfarsim in orasul Brasov!

Fratele fetelor le-a sunat in timp ce noi eram in Boulevard si le-a intrebat daca nu vor sa faca o plimbare pana la Brasov. Am pus toti bani de motorina, eram 3 fete si 2 baieti (soferii).
La 12 AM am plecat din Bacau, in jur de 3, 3:30 AM eram in Brasov.
Ne-am plimbat prin centrul vechi al Brasovului.
Ne-am distrat la maxim....a fost o super noapte alba cu luna plina :D
In jur de 8 AM eram inapoi acasa, in Bacau!
in drum spre Brasov ;))

Brasov!!!!!!!!!!!!!!!!!!

cum ne place noua sa ne prostim :))....

bu hu hu!!!!! Biserica Neagra, 4 AM :D
Luna plina :X

he he, ce bine e!!!

Nu există fericire fără libertate, nici libertate fără curaj.

Teritoriul lui Mogâldeaţă...

Te recunosc - îmi laşi la uşă în fiecare zi o primăvară...





carter burwell - bella's lullaby
Asculta mai multe audio Muzica »

Sunt suflete de oameni dincolo de ecranul acesta rece al monitorului. Unii ne iubesc, alţii nu, cei mai mulţi habar n-au că existăm. Nici n-ar avea ce să afle. Suntem suflete, ca şi ei - trăitori în cuvinte, în imagini. Uneori, dincolo de toate aceste zumzete de mirare, răsună acordurile viorii, ale pianului. Un alt om, la un capat de lume, ne umple ochii de lacrimi, inimile de încantare... E un mister acesta şi arde în noi, în fiecare...

Eu nu te-am iubit – am visat şi am râs împreună, ne-am luat la întrecere cu zborul păsărilor precum nebunii, am alungat şi am desenat norii şi stelele, am urcat scări spre eternitate, de la ţărmul mărilor am privit lumea ca o pânză ce se unduieşte fără linişte, am fost şi te-am ştiut alături, m-am îmbătat de tine şi ţi-am fost vin, ne-am certat şi am plâns, ne-am iertat, am iertat şi am murit uneori precum doi eroi de poveşti cerşetori şi îngeri.

Fiecare suflet are poezia lui, nedumeririle lui, mirările lui, filosofia lui despre tot ce-l înconjoară. Îşi trăieşte miracolul în spaţiul în formă de inimă făurit de întâmplare sau de un creator. Când nu se mai încape pe sine de mirări, de lacrimi, de speranţe, scrie, pictează, dăltuieşte piatra dură, cântă... Suntem oameni şi poate mai mult de atât – visele noastre visându-ne nemuritori.

N-am să-ţi cer şi n-am să-ţi dau nimic în plus peste ce avem acum. Raţiunea priveşte şi spune ceva despre o carte care nu se poate închide – de o parte, anii împreună, de cealaltă un timp în care eu sau tu aşteptăm să se poată să fi fost un pic altfel, deşi ne complăcem trăind fiecare mai departe felul său de singurătate.

Am crezut că se poate uita… că poţi merge înainte când sufletul sângerează căutând celălaltul… că poţi trimite undeva mult înainte şi înapoi toate clipele de fericire şi durere ce-au fost viaţa ta şi a omului cu care ai trăit şi cu care ai urcat, ai coborât, ai zburat, te-ai târât, ai stat la rânduri ce păreau fără sfârşit sau prea târziu la ghişeele sorţii…, cât ai aşteptat când totul a părut să fi dispărut după un zid prea gros şi nicio vorbă măcar n-a ştiut afla drumul spre tine din sufletul care-ai fost, care-a fost...

Gândurile – dacă ni le-ar desface cineva, ar fi crucit să vadă câte vise aşteaptă la rând, câte fiinţe sălăşluiesc în ele şi ne şoptesc, în clipe de linişte sau de restrişte, numele încurajării.

Iubesc o singură tăcere dincolo de raţiune, acel suflet ce arde în mine şi nu e al meu, dar ştiu că e.

Scriu să mă cunosc, citeşti să ştii; ignoranţa face diferenţa.

Snow Patrol - Chasing Cars
Asculta mai multe audio Muzica »

Nu caut irecuperabila inocenţă a copilăriei, ci sensul ei inefabil.

Voi, cei care luaţi totul! M-aţi făcut să-mi vând zâmbetul, visele, speranţa, sufletul. Am devenit goala pe dinăuntru. Şi oglinda mă minte, acum, căci mi-aţi luat vederea. Nu mă mai recunosc în ea.

Te-am iubit astfel mult… te-am confundat cu scrisul. Scriam viaţă. În lumea lui sufletul te ştia aproape… Te-ai depărtat într-o zi precum toate întâmplările imaginate. Un râu prea mare venise. Nu lăsase decât capetele podului ca două cioturi de braţe şi acelea îmi păreau de multe ori fantasme… Te iubesc şi azi cu aceeaşi uimire şi fericire, pentru că am învăţat umblând ca o năuca în susul şi în josul acestui râu: când iubeşti, eşti mai bogat cu speranţele şi neliniştile celuilalt – un fel de gâză ce zboară în cercuri şi se repede acolo unde e lumină şi revine, pândind cu ochiu-i enorm deschiderea zborului întâi timid al celuilalt, raza de soare pe care urcă împreună… aşa s-o fi umplând, poate, cerul de îngeri.

Poarta cel mai greu de închis în suflet într-o viaţă, este aceea după o iubire plecată, pe care nu o să o mai vezi niciodată.

Nu am idee cum tu, o tăcere atât de adâncă strigi, în firescul acesta al neîntâmplărilor… ai crescut mult în afara visului, mă priveşti, aşa strânsă ca-ntr-o iluzie albă, şi inima ţi-o aud şi mirosul pielii îl simt pe buze aproape de umăr. Poate că tu eşti omul care trăieşte acest vis şi eu doar o iluzie.

Mă voi întoarce uneori să te trăiesc mai mult. Eşti cel în care-mi ascult pietrele şi orchestrele de corzi la margine de timp, mergând prin cuvânt ca pe un ţărm în răsărit de viaţă…

Cine-mi va spune să mă opresc atunci când nu voi mai avea în faţa sufletului nimic în afară de chipul tău? Nimeni. Nici măcar eu. Şi totuşi merg, merg spre tine... Câtă orbire! Şi totuşi merg, merg înainte...

Ce este timpul oare? În timp iei viaţa, trăieşti şi mori. Sau timpul moare în tine şi nu mai poţi trăi tu fără el?

Ai gasit fericirea in viata? Viata ta a adus fericire altora?

[.:: Snow Patrol - Chasing cars ::.

We'll do it all
Everything
On our own
We don't need
Anything
Or anyone

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?

I don't quite know
How to say
How I feel
Those three words
Are said too much
They're not enough

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?

Forget what we're told
Before we get too old
Show me a garden that's bursting into life

Let's waste time
Chasing cars
Around our heads
I need your grace
To remind me
To find my own

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?

Forget what we're told
Before we get too old
Show me a garden that's bursting into life

All that I am
All that I ever was
Is here in your perfect eyes, they're all I can see

I don't know where
Confused about how as well
Just know that these things will never change for us at all

If I lay here
If I just lay here
Would you lie with me and just forget the world?]

Timisoara 11 - 16 Mai 2008

Nu am cuvinte sa descriu acest oras, ce m-a marcat prin frumusetea si farmecul lui. Oamenii ce i-am cunoscut acolo sunt pur si simplu...nush...radiaza de atata buna dispozitie, Timisoara e un oras foarte plin de viata, n-am mai vazut asa ceva.

Sederea mea in Timisoara a fost una unica si o experienta de neuitat. Am stat cam in jur de 1 saptamana, au fost Zilele Tehnice Stundetesti. Am cunoscut multi studenti din Bucuresti, Iasi, Pitesti, Ploiesti, Cluj si de unde mai erau(destul de multi, din multe orase) si de ce nu, mi-am facut si noi prieteni cu aceasta ocazie.

Timisoara a fost si orasul de suflet a tatalui meu, toata tineretea lui e acolo. De obicei eu nu vorbesc despre tatal meu "strainilor" dar pentru prima oara, de cand el nu mai este printre noi, i-am simtit prezenta...pfff.. simteam ca e langa mine cand ma plimbam prin Timisoara, ca si cum numai cu el ma plimbam(nush cum sa formulez ca sa ma puteti intelege mai bine), paseam pe strazile Timisoarei cu gandul ca si el a pasit acu ceva timp si simteam cum ma priveste si imi zambeste(nu's nebuna, scriu ce am simtit)....in momentul in care am plecat din Timisoara....am simtit ca se rupe ceva din mine...ceva a ramas acolo, ceva ca ma indeamna mereu sa ma intorc, si ma voi reintoare cu siguranta.

Alte momente minunate petrecute in Timisoara au fost serile lungi si petrecerile organizate de ZTS. Oamenii ce i-am cunoscut acolo sunt absolut superbi, faini rau.

Am trait unele clipe ce nush... parca mi-au deschis ochii in sensul ca viata trebuie traita si fiecare moment pretuit si pastrat amintire pentru a-ti fi "leac" pentru clipele grele din viata.

Timisoara a devenit pentru mine, cum cred ca v-ati dat si seama, un oras de suflet, un oras ce nu am cuvinte sa descriu ceea ce am trait acolo, un oras care..."e cu zambetu pe buze mereu"...si care acel zambet...e molipsitor.

M-am despartit cu greu de acest oras, tin sa recunosc, cu lacrimi in ochi. Eram in gara si ma gandeam ce fain ar fi daca s-ar intampla o minune si atunci cand trenu v-a ajunge in Bacau sa se intample in asa fel sa fie statia din Timisoara si sa fie Duminica 11 Mai...si sa reinceapa toata distractia si momentele DIVINE, dar cum viata nu e un film sau desen animat...am ajuns in obosita gara din Bacau.

Timpul a fost cel mai mare dusman al meu, nu m-a lasat "sa gust din plin" acele momente, m-a amagit...putine dar intense cat au fost, acele momente mi-au umplut pur si simplu sufletu de bucurie si mi-au "intunecat" inima in acelasi timp...

Am ajung acasa cu o pofta de viata si cu o energie inexplicabila si cu...anumite ganduri, nush...cum am mai spus a trezit in mine sentimente si vise uitate, le-a readus la viata aceea energie si pofta de viata.

Cred ca e cel mai important sa te simti bine in pielea ta, sa te simti TU. Asa ma simt eu cand sunt pe munte, cand urc pe munte, ma simt EU...ceea ce in Bacau nu prea se intampla chestia asta ....de a ma simti Eu...curios, in Timisoara m-am simtit cum ma simt si atunci cand sunt pe munte.

De obicei, eu nu vorbesc sau mai bine spus nu "marturisesc" nimanui despre visurile mele, gandurile mele....starile mele....dar, de data e ceva special si am simtit"nevoia" sa spun lumii ce "efect" a avut asupra mea, sederea in Timisoara, cu ce stare m-am intors acasa, ce ganduri am, felul in care imi privesc acum viitorul si ce pret am reinceput sa visez...(sorry de sunt greseli)